Predica la Duminica Mironositelor
( Despre rivna si barbatia de suflet )

Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor ca a vazut pe Domnul (Ioan 20, 18)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

Dintre marile virtuti care au impodobit viata sfintelor femei mironosite cele mai alese au fost rivna lor sfinta pentru Hristos, evlavia si barbatia de suflet. Cita paza si intarire au pus iudeii si Pilat peste mormintul lui Hristos Mintuitorul nostru ca nu cumva sa vina ucenicii Lui noaptea si sa-L fure. Piatra mare au rasturnat peste Mormintul Domnului, cu peceti au sigilat piatra, ostasi tari si inarmati au pus de straja. Însa toate acestea nu le-au speriat si infricosat pe sfintele femei mironosite. Rivna lor cea mare, sfinta evlavie si barbatia lor de suflet, au trecut peste toate intariturile iudeilor, nebagind seama de toata paza Mormintului. Un cuget si un gind stapinea mintea si inima lor: sa slujeasca cu toata credinta si evlavia la inmormintarea Preascumpului Mintuitor.

A zis oarecind Solomon: Femeie barbat cine a vazut? Dar iata aici femei mai barbati decit barbatii. Barbatii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte si tare in credinta, de trei ori s-a lepadat de Domnul, pentru care mai pe urma s-a cait si a plins cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sint fricoase si neputincioase si care de multe ori se infrico-seaza, chiar acolo unde nu este frica, aici, in slujba inmormintarii Preasfintului nostru Mintuitor se arata mai tari si mai barbatoase decit barbatii. Nu se tem de groaza iudeilor, de indrazneala ostasilor nu se infricoseaza, nici straja de la Mormintul Domnului nu le tulbura inima.

Ucenicii, barbati, se tem si se risipesc in toate partile, cum le proorocise Mintuitorul mai inainte. Sfintele femei se aduna. Aceia se ascund, ele ies la iveala, merg la pravalie si cumpara mir si aromate, ca sa unga trupul cel de viata facator al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-ati temut sa umblati noaptea singure si cum ati indraznit sa va apropiati de acel loc, pe care il pazeau ostasii imparatesti si cum nu v-ati inspaimintat, ci cautati sa pravaliti pietre, sa stricati pecetile, sa deschideti mormintul si sa ungeti cu arome Trupul Domnului? Aceste ispravi ale voastre, au pornit din rivna cea sfinta, din evlavia si barbatia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase erati cu firea, dar nu cu mintea si inima voastra, caci intru nimic nu s-au aratat la voi cele ale neputintei femeiesti, ci toate ispravile voastre mai presus de barbatia barbatilor s-au suit. Cu adevarat la voi s-a implinit Scriptura, care zice ca: Puterea Mea se desavirseste in slabiciune (II Corinteni 12, 9) si iarasi Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevarat in inima voastra erau cuvintele Preasfintului nostru Mintuitor care a zis: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28). Şi iarasi zice Duhul Sfint: Îmbarbatati-va si sa se intareasca inima voastra, toti cei ce nadajduiti in Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai inainte de Apostoli, fapta Apostolilor ati aratat-o. Voi mai inainte de Sfintii Mucenici, credinta si barbatia de suflet a lor ati lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rivna dumnezeiasca pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce strajuiau Mormintul Domnului i-ati rusinat. Ghedeon, invingind cu trei sute de ostasi oarecind, oastea cea numeroasa a Madianitilor a sfarimat-o (Judecatori 7, 25). Voi, insa, impreuna cu dreptii barbati, Iosif si Nicodim, mai tari decit toate intariturile iudeilor si ale lui Pilat v-ati aratat si slujitoare neinfricate pina la jertfa ati fost, gata a sluji Celui ce a venit sa slujeasca si sa-Şi dea sufletul Sau rascumparare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, impreuna cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Vesnicului nostru Mintuitor, cu mare rivna si barbatie de suflet v-ati imbracat si cea mai timpurie slujba catre Mintuitorul ati aratat. De aceea mai inainte de Apostoli v-ati invrednicit a propovadui Învierea Domnului.

Iubiti credinciosi,

Cine sint acele sfinte femei mironosite, adica purtatoare de mir, care au urmat lui Hristos impreuna cu Apostolii si care s-au invrednicit sa fie martore ale patimilor Domnului si sa-I unga sfintul trup cu miresme, cit a stat in mormint? Sfinta Evanghelie ne aminteste pe scurt numele si faptele lor.

Cea dintii si cea mai plina de rivna si barbatie duhovniceasca este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosite sint: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) si a lui Iosi (Marcu 15, 47), adica vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) si Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana si multe altele care ii slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosite sint numarate si cele doua surori ale lui Lazar din Betania, Marta si Maria, unde gazduia adeseori Mintuitorul cu Sfintii Apostoli, in drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtutile principale ale acestor femei mironosite? Mai intii credeau cu tarie ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pamint sa mintuiasca neamul omenesc. Apoi, duceau o viata curata, sfinta, de rugaciune si post, de infrinare si milostenie, traiau in iubire sfinta unele cu altele si cu avutul lor ospatau si odihneau cu dragoste in casele lor pe Iisus si pe sfintii Sai ucenici.

Dar credinta si rivna sfintelor femei mironosite nu se oprea numai aici. Ele nu numai ca Îl primeau pe Domnul in casele lor unde Îi spalau picioarele, Îi slujeau la masa si Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu rivna dupa Hristos, erau martore ale minunilor Lui si marturiseau cu indrazneala ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mintuitorul lumii.

Cea mai mare barbatie au dovedit-o insa femeile mironosite in vremea patimilor Domnului. Dupa ce ucenicii de frica L-au parasit si Petru s-a lepadat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosite, in frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alaturi de Apostolul dragostei Ioan. Caci dragostea dumnezeiasca nu se poate parasi niciodata.

Curajul si barbatia sufletului s-au vazut la femeile mironosite si pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfintul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la rastignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi si suspine adinci, incit Mintuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu ma plingeti pe Mine, ci plingeti-va pe voi si pe copiii vostrii... Caci daca fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosite, impreuna cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai rastignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au vazut insingerat si cazut sub cruce. Ele L-au vazut dezbracat de camasa si intins pe cruce. Ele au vazut loviturile cuielor in miinile si picioarele Domnului si au lesinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hula ale iudeilor, marturisirea de pocainta a tilharilor si rugaciunea zdrobitoare a Mintuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosite au vazut intunecarea soarelui, intristarea cerului, invierea mortilor din morminte si au auzit rugaciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigasi: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai barbatoase decit apostolii, mai pline de rivna decit ucenicii, au vazut aruncindu-se sorti pentru camasa lui Hristos, facuta de miinile Maicii Domnului, si au auzit cuvintul Lui cel mai de pe urma: Parinte, in miinile Tale incredintez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iata cit de mare era rivna, taria credintei, si barbatia sufletului sfintelor femei mironosite! Nu se temeau de ostasii romani atit de singerosi. Nu se infricosau de furia iudeilor de Dumnezeu netematori, nici nu se inspaimintau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nadejde!

Însa barbatia sfintelor femei mironosite nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de fata si vineri seara, la coborirea Domnului de pe cruce si, impreuna cu Iosif din Arimateea, au cumparat giulgiu si miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au infasurat in giulgiu, L-au pus in mormint si au pravalit o piatra la usa mormintului. Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, adica Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Şi dupa ce a trecut ziua simbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adica sora Maicii Domnului, si Salomeea au cumparat miresme ca sa vina sa-L unga.

Şi dis-de-dimineata, in prima zi a saptaminii - adica Duminica - pe cind rasarea soarele, au venit la mormint. Şi ziceau intre ele: Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormintului? Dar ridicindu-si ochii au vazut ca piatra fusese rasturnata, caci era foarte mare. Şi intrind in mormint au vazut un tinar sezind in partea dreapta, imbracat in vesmint alb, si s-au spaimintat. Iar el le-a zis: Nu va inspaimintati! Cautati pe Iisus Nazarineanul Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde L-a pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea, mai inainte de voi; acolo Îl veti vedea, dupa cum v-a spus.

Şi iesind, au fugit de la mormint, ca erau cuprinse de frica si de uimire si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau. Şi inviind dimineata, in ziua cea dintii a saptaminii (Duminica), El S-a aratat intii Mariei Magdalena, din care scosese sapte demoni. Aceea, mergind, a vestit pe cei ce fusesera cu El, adica pe Apostoli, care se tinguiau si plingeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeti rivna mironositelor? Barbatia si taria credintei lor in Fiul lui Dumnezeu? Vedeti barbatia acestor sfinte femei? Ucenicii stateau ascunsi si incuiati intr-o incapere de frica iudeilor, iar ele cumparau giulgiu si miresme sa unga trupul lui Iisus. Ucenicii plingeau si se tinguiau de moartea Domnului, iar ele alergau in zori de zi pe Golgota sa vada mormintul. Ei asteptau cu spaima vesti de la Golgota, iar ele intrind in mormint, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, ca a inviat Domnul, spunindu-le: Nu mai plingeti! Apoi, la porunca lui, s-au intors fugind, si au spus apostolilor ca Hristos a inviat, nu mai este in mormint!

Iata cita barbatie si credinta, cita tarie si indrazneala la aceste femei. Barbatii stau ascunsi si ele alearga la mormint, intra inauntru, aduc miresme, se intaresc una pe alta, vorbesc cu ingerii, privesc cele dintii mormintul gol de Viata si vad giulgiurile asezate alaturi. Nu se tem de intunericul noptii, nici de ostasii care strajuiau mormintul, nici de moarte, nici de ingeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: sa-L vada pe Iisus, sa unga si sa sarute sfintul Lui trup. Femeile mironosite sint cele dintii, si cele mai vrednice martore ale rastignirii, mortii, ingroparii si invierii Domnului. Ele sint primele care vestesc apostolilor si lumii intregi ca a inviat Hristos, ca moartea, diavolul si iadul au fost biruite si raiul s-a deschis.

Unde mai sint acum femei crestine, iubitoare de Hristos, tari in credinta si in fapte bune, ca femeile mironosite din Sfinta Evanghelie? Şi totusi numarul sfintelor femei in Biserica crestina s-a inmultit, intrecind uneori pe cel al barbatilor.

Sa ne gindim la numarul mare al sfintelor mucenite, precum: Tecla, cea intocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisa pentru Hristos de tatal ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofia cu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Arges. Mare este si numarul cuvioaselor care s-au nevoit prin manastiri si pustietati, si au ajuns vase ale Sfintului Duh si facatoare de minuni. Dintre acestea amintim doar citeva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca si Cuvioasele Parascheva de la Iasi, Teodora de la Sihla si multe altele.

Toate aceste cuvioase sint mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosite si rugatoare ale Bisericii pentru noi toti.

Iubiti credinciosi,

Astazi este ziua femeilor crestine. Ele sint urmasele femeilor mironosite, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credintei, sufletul familiei. Femeile crestine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, mentin, mai mult decit barbatii, flacara credintei si traditiile strabune, focul sfint al rugaciunii si evlavia in casele noastre. Femeile credincioase sint si mame bune, crestine devotate, sotii cinstite si ostenitoare, model in societate. Femeile credincioase sint intii la biserica, intii la rugaciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cartilor bune, la ingrijirea bolnavilor, la toate. Ele mentin caldura duhovniceasca a credintei, a dragostei, a rabdarii si a impacarii, in biserica, in familie, in societate.

De astfel de mame bune au nevoie astazi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite si model in toate are atita nevoie astazi societatea in care traim. Sint destule mame care nu vor sa nasca copii, nici sa le dea o educatie crestina buna. Sint atitea mame care isi ucid majoritatea copiilor, iar putinii pe care ii nasc, nu-i cresc in frica lui Dumnezeu sau ii lasa de capul lor si ajung sa fie o povara pentru familie si o rusine pentru societate.

Mamelor, sinteti mironositele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceti Domnului, nu miresme de mult pret, ci credinta voastra curata si copii buni, bine educati si credinciosi. Vorbiti-le mai mult de Dumnezeu, de sfinti, de Biserica si de inaintasi. Nu-i smintiti cu nimic si dati-le sa citeasca carti bune, cit mai mult. Dumneavoastra puteti contribui cit mai mult la innoirea duhovniceasca a lumii, a Bisericii, a societatii. Adaugati untdelemn sfint in sufletele copiilor dumneavoastra. Dintre ei, vor iesi miine suflete mari, oameni buni, preoti credinciosi, dascali luminati, crestini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastra. Sa fiti la datorie ca si mamele noastre. Ginditi-va ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, pastrati neintinata pentru Domnul cinstea si buna voastra credinta pina veti dobindi si voi calitatea de mame in societate si in Biserica. La fel si dumneavoastra vaduvelor si batrinelor mame, supravegheati pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu taceti. Mamele tinere au nevoie de exemplul si de jertfa voastra, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii si nepotii, de rugaciunile, de lacrimile si mustrarea voastra.

Începeti toate cu Dumnezeu, cu rugaciunea, cu spovedania regulata si cu mai multa smerenie si rabdare. Mai multe mame bune, mai multe vaduve si fecioare cinstite si credincioase, inseamna pentru ziua de miine, mai multi copii in case, mai multi credinciosi la biserici, mai multa pace in familie, mai putine betii, divorturi si avorturi in lume, mai putine boli si lacrimi pe pamint si mai multe suflete in Rai! Amin.

Hristos a inviat !

 

P. Cleopa

 

sursa: http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin_mironositelor.html

Predica la Duminica Tomei
Frati crestini,

Un veac naste un alt veac. Si un veac pregateste educatiunea veacului urmator. Si asa, rand pe rand, bunicii si parintii isi transmit fiinta si zestrea lor sufleteasca urmasilor, iar acestia la randul lor, fac la fel, inmanand facliile viitorului tinerelor generatii.

Noi, acestia care suntem in imediata apropiere a anului 1900, in care timp, multi, aproape jumatate dintre noi, si-au primit instructia si educatiunea, in veacul al XIX-lea, am mostenit aproape in intregime si spiritul educatiei acelui veac. In veacul trecut, educatiunea era indeosebi rationalista sau pozitivista.

Atunci domnea stiinta materialista. Orice nu era stiintificeste dovedit, orice nu avea o baza de experienta materiala, era socotit nedemn de a se bucura de vreo atentiune, vrednic doar de a se arunca in lumea iluziilor. Domnia stiintei ajunsese oarecum tiranica. Acest spirit de dominatie pozitivista a stapanit triumfator pana catre sfarsitul decadei a doua a veacului al XX-lea, de cand i-a incetat tirania si in mod fericit s-a armonizat in complexul vietii sufletesti a omenirii. Si astazi, se socot pe acelasi plan toate valorile vietii sufletesti ale omenirii, care se straduiesc sa ne fericeasca.

Am spus ca spiritul educatiunii pozitiviste s-a transmis si noua. Si astfel, fiind crescuti in acest duh, contemporanii nostri, cand e vorba sa aprecieze si sa primeasca ceva, apoi ei nu sunt de acord, decat asupra unei singure dovezi de nediscutat: ei tin in onoare de a fi realisti, de a respecta „Faptul”. Pentru dovedirea cea mai evidenta ei iti cer faptul brut, fara interpretare.

Acest spirit al pozitivismului, il au si il cer si in cele ale credintei. Ei pretind ca toate faptele credintei sa se prezinte intr-o infatisare de soliditate si obiectivitate, care, ca o stanca de granit, sa evidentieze toata maiestatea ei, in privirea noastra. Si astfel ca, mijlocul prin care-i putem aduce la o convingere religioasa, nu poate fi decat o dovada evidenta a simturilor.

Acest spirit pozitivist, in cele ale credintei, nu e ceva nou sub soare, caci, chiar la inceputul crestinismului, avem cazul cu apostolul Toma. Si lui, ca si la o parte dintre noi, cari se inchina numai in fata dovezilor simtuale, desi i s-a spus ca a inviat Domnul si l-au vazut tovarasii Lui de apostolat, totusi n-a crezut, si a spus: „pana nu voi vedea in mainile lui semnul cuielor si de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25).

Toma nu a dat crezare celor auzite si nici n-a voit ca prin credinta sa se convinga de aceasta minune a Invierii Domnului. Pentru el nu conta credinta, care-i vazul sufletului, ci pipaitul, simtul carnii, numai prin el putea sa se convinga de adeveritatea Invierii.

Dumnezeu, care toate le-a suferit pentru a ne mantui, n-a lasat ca acest putin credincios discipol, foarte pretentios, sa fie inecat in valurile necredintei. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a-l incredinta si pentru a ne da si o dovada evidenta cum ca cu adevarat El a inviat si nu este o fantoma, apare la opt zile dupa Inviere, in mijlocul apostolilor, care erau adunati dimpreuna cu Toma. Si a zis lui Toma: „Ada-ti degetul incoace si vezi mainile Mele; ada-ti mana si o pune in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios. Si a raspuns Toma si a zis catre Dansul: „Domnul meu si Dumnezeul meu” (Ioan XX,27).

Acest Toma indoielnic si greoi in a crede, care cerea sa pipaie pentru a crede, e protoparintele celor din zilele noastre, cari fiind educati dupa cum am vazut in spiritul pozitivist, nu vor sa creada pana nu li se da o dovada faptica a credintei. Si daca in numarul celor unsprezece apostoli s-a gasit numai un Toma, care sa ceara o astfel de dovada, apoi, astazi, in numarul cel mare al crestinilor avem mii si zeci de mii de alde Toma, care nu vor sa creada, pana nu-i vom convinge prin fapte evidente, prin aratarea realitatii aproape fara nici o explicare. Celelalte dovezi ei le socotesc visari si umbre ale faptelor.

Oare, fratilor, se poate crede ca Domnul nostru Iisus Hristos, care n-a lasat sa piara sufletul unui om - al lui Toma - care prin dovezi l-a salvat din necredinta, zic, se poate crede ca pe acesti mii de Toma din zilele noastre sa-i dea pieirii, fara a le da dovada ceruta de ei? Cum, daca El a trait, a murit si a inviat, acum aproape XX de veacuri in urma, oare sa nu mai fie printre noi, pentru a ne fundamenta temeinic credinta noastra in El?

Oare sa nu avem noi dovezi vadite de la Acel pe care-L numim „Viata” si Stapanul omenirii de astazi si de maine?

Fratilor, daca acel in care credem ar fi fost numai om, ci nu si Dumnezeu, desigur ca n-ar fi inviat. Si daca Iisus Hristos ar fi fost numai om, desigur ca si El era sa fie marginit intre taramurile unui veac, insa, El fiind Dumnezeu care a creat totul si care stapaneste peste veacuri, El este actual si tot atat de puternic ca si acum XX de veacuri in urma. Si atunci, desigur, ca si pentru miile de suflete necredincioase din zilele noastre, vom avea evidenta faptelor credintei, care sa inlature indoiala din suflete. Si atunci, pe baze de fapte, de realitati, vom cauta sa zidim convingeri de nezdruncinat in sufletele tuturor acelor ce nu vor sa creada fara dovezi pipaibile.

Frati crestini,

Domnul nostru Iisus Hristos, a doua persoana a Dumnezeirii a venit in lume in timp, insa din momentul in care a venit printre noi, a fost, este si va fi pana la sfarsitul veacurilor.

Prin urmare si in acest timp, avem pe Hristos printre noi, si deci in mod pozitiv putem avea dovada existentei Lui, a Dumnezeirii Lui, si a atotputerniciei Lui. Desigur, ca acei care fac parte din ceata lui Toma, foarte grabiti ma vor intreba: „unde-i, arata-ne sa-L vedem, sa ne convingem si noi, caci altfel nu vom crede?”

Fratilor, sa-mi fie ingaduit ca aceste dovezi evidente si deci reale ale dovedirii faptice a lui Iisus Hristos, sa vi le aduc in mod treptat si numai la urma sa aveti dovada totalitara a credintei sprijinite nu pe ratiuni, ci pe fapte.

Frati crestini,

Mai intai, tin sa mentionez ca invatatura Bisericii catre lume este si ramane pentru totdeauna Evanghelia lui Iisus Hristos, invatatura Lui cea divina, asa cum a infatisat-o El pentru prima data. Noi, avem intocmai ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu, adevarul Sau ni se face cunoscut asa cum l-a spus Iisus acum aproape XX de veacuri in urma. Prin urmare, avem o dovada evidenta a existentei, a puterii vesnice a lui Iisus Hristos, prin faptul ca ni s-a pastrat de catre Biserica, invatatura Sa, care e tot vie, tot plina de lumina, tot actuala si tot salvatoare si pentru noi, care ne aflam pe culmile atator veacuri.

Iata deci, cum Biserica, prin ierarhia ei, ne prezinta si reprezinta real pe Insusi Domnul Iisus Hristos in chemarea Lui de Invatator al lumii. Caci tot ceea ce invata Biserica nu este, dupa cum am spus, decat invatatura lui Iisus Hristos.

In ceea ce priveste cel de-al doilea rol al lui Iisus Hristos, sfintirea lumii, apoi cine continua in chip mai credincios a sfinti pe om, decat Biserica? Ea este aceea care in numele lui Iisus Hristos si prin Hristos revarsa harul cel sfintitor asupra tuturor credinciosilor. Iata deci, o noua infatisare aidoma si cu totul reala a lui Iisus Hristos in mijlocul nostru.

Nu mai staruim in ce priveste chemarea de conducatoare, pe care o are Biserica, in calauzirea credinciosilor si, prin care se face de trei ori, in una si aceeasi persoana, infatisatoarea credincioasa a lui Iisus Hristos.

In sfarsit, o ultima dovada a realei prezente a lui Iisus Hristos printre noi, o avem in Sf. Taina a Impartasaniei, in care, ori de cate ori se savarseste Sf. Liturghie, se coboara intre noi Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Dar aceasta prezenta, intru tot reala, recunosc nu este simtita decat pentru acei care o privesc cu ochii credintei.

Oricum, din cele spuse mai sus, se poate vedea cu prisosinta, in chip nezdruncinat, ca Biserica e o intrupare a Fiului lui Dumnezeu, in cursul veacurilor.

Biserica este divina si umana, intocmai precum si Iisus Hristos este Dumnezeu si om. Pe de-o parte credinciosii si ierarhia ei, pe de alta parte actiunea Sf. Duh, care lucreaza in Biserica. Iisus Hristos e capul Bisericii, iar trupul lui Hristos, deci al Bisericii, il alcatuim noi crestinii.

Si astazi, Biserica, care e in locul lui Hristos si e Insusi Hristos, are de luptat ca si acum XX veacuri, cu Irozi, Caiafe si Iude. Iar invatatura Lui intampina aceleasi impotriviri si aceleasi razboiri satanice. Iata cum, si din acest punct de vedere, Biserica reproduce punct cu punct istoria traita de Fiul lui Dumnezeu.
Asa ca, cu drept cuvant a spus un mare predicator bisericesc - Bossuet: Biserica este Iisus Hristos, dar Iisus Hristos raspandit si multiplicat.

Iata cum, Domnul nostru Iisus Hristos e real printre noi si se apropie cu aceeasi evidenta de Toma timpurilor noastre. Iata prin urmare, ca exista subiectul si obiectivitatea credintei noastre. Iata subiectul obiectivizat si pentru timpurile noastre. Iata pe Hristos in cea mai dovedita infatisare. Tomo, vino si te apropie. Convinge-te prin fapte, nimeni nu te sileste. Iisus Hristos ti-arata, dar nu te duce legat la El. Dumnezeu ne iubeste pana la suferinta, El rabda si asteapta ca noi sa ne apropiem de El.

Recunoasterea lui Dumnezeu in Hristos e si un act de credinta. Hristos e in mijlocul omenirii, dar nu a fortat niciodata pe cineva sa creada in El, ci fiecaruia ii da posibilitate sa se convinga.

Fratilor, voiti sa vedeti si sa aveti pe Hristos? Il gasiti in Biserica. Nu va luati dupa aceia cari isi marginesc evidenta credintei lor in Hristos numai in Evanghelii. Nu va luati dupa acesti sectanti ai zilelor noastre, care-si ingusteaza orizontul privirii lor, numai printr-o latura a infatisarii lui Hristos, si anume, numai prin invatatura Sa, pe care o reduc si pe aceasta numai la ceva ce ii scris in Sf. Scriptura. Prin aceasta ei nu fac decat sa aschieze originalul. Caci ei, sprijinindu-se numai pe o frantura din invatatura crestina si pe imaginatia lor subiectiva, nu pot sa ne redea pe Hristos real printre noi, asa cum il vedem in Biserica noastra ortodoxa, ca intr-o oglinda. Acesti sectanti au schimbat in imaginatia lor individuala chipul cel real al lui Hristos, vai, reducandu-l la o caricatura! Ei au creat printr-o filosofie sentimentala si printr-un iluminism si o confuzie interesata, o fantoma din Iisus Hristos, iar nu ceva real, cum Il avem in Biserica Ortodoxa.

Acei dintre D-voastra, care ati urmat pe Toma in a cere o dovada pentru a crede, iata acum urmati si in a doua parte pe Toma, veniti, atingeti-va, pipaiti, credeti si marturisiti impreuna cu EL: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” Si atunci, daca pana acum ati fost numiti „necredincios”, de acum vi se va zice „drept credincios”, pentru ca prin Biserica Ortodoxa, v-ati atins de Insusi Hristos. Iar prin aceasta ati ramas un deplin convins, ca El e Dumnezeul nostru.

Pentru acei crestini care nu-s urmasi ai lui Toma, in ceea ce priveste felul cum isi capata convingerea lor religioasa, caci ei o au prin credinta, si deci fac parte din acei fericiti care n-au vazut dar au crezut, le fac urmatoarea rugaminte:

Fratilor, pentru ca noi sa capatam mantuirea deplina, si pentru ca si cei ce nu vor sa creada cu una cu doua sa se intoarca la calea cea adevarata, se cere noua ca sa traim cu adevarat crestineste, pentru ca acesti Toma ai zilelor noastre, vazand si la noi evidenta credintei salvatoare in Hristos si a biruintei Lui prin noi, sa se atinga de noi si sa creada si ei in Iisus Hristos.

Pentru aceasta se cere si din partea noastra o stradanie de adanca viata crestina. Se cere sa fim crestini nu de ochii lumii, ci de o adanca viata duhovniceasca. Sa nu ne multumim a trai in nepasare caci aceasta e moartea; victoria, sa fie crezul si telul vietii noastre. Acest eroism al credintei noastre ne va ferici pe noi si apoi va face eroi si pe acei ce cu atata greutate cantaresc in a se inrola in randurile eroismului crestin; eroism, care aduce fericire aici si in viata care va sa vina, unde nu este durere, ci fericire fara de sfarsit, realitatea dupa care atata suspinam. Amin.

Protos. Dr. Vasile Vasilache
(din volumul „Dumnezeu este Lumina” – Predici rostite la Iasi intre anii 1935-1939)

sursa: http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-tomei/

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiti frati intru Hristos!
În aceasta Vineri din Saptamana Luminata praznuim pe Maica Domnului, izvorul nemuririi din care izvorasc ape pururea vii si din care se revarsa toata bunatatea si multimea de tamaduiri peste cele patru laturi ale pamantului, si anume, sarbatorim sfintirea bisericii “Izvorul Tamaduirii” a Prea Sfintei Stapanei noastre Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Aceasta biserica si-a luat inceputul de la imparatul Leon cel Mare. Acesta, inainte de a deveni suveran, pe cand inca traia intre oamenii obisnuiti si se chema Machelie, umbland prin niste locuri pustii, a dat peste un orb ratacit si l-a luat de mana sa-l calauzeasca. Orbul a fost cuprins de o sete arzatoare si l-a rugat pe Leon sa-i dea apa ca sa-si astampere setea. Leon, patrunzand intr-un desis din apropiere, cauta apa, dar negasind se intoarce intristat, insa deodata ii rasuna in urechi un glas: “Nu e nevoie sa te ostenesti, Leone, ca apa este aproape. Patrunde, Leone imparate, mai adanc in padurea aceasta si luand cu mainile apa tulbure sa potolesti setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati si vei cunoaste indata cine sunt eu care salasluiesc aici”.

Leon a facut cum i-a poruncit glasul si indata orbul a inceput sa vada. Glasul era al Fecioarei Maria. Ajungand Leon imparat potrivit proorociei Maicii Domnului a zidit langa acel izvor o biserica ce se vede si astazi si care se numeste BISERICA IZVORULUI TAMADUIRII.

Multe minuni s-au facut in aceasta biserica dintre care amintim:
- Iustinian imparatul s-a vindecat de o boala grea;
- un mort din Tesalia a inviat;
- imparatul Leon Înteleptul s-a vindecat de piatra la rinichi, iar fratele lui – Stefan – patriarhul Constantinopolului s-a vindecat de oftica;
- Ioan, patriarhul Ierusalimului s-a vindecat de surzenie;
- dregatorul Tarasie a fost vindecat de friguri cumplite iar fiul sau Stelian de o boala de rinichi;
- Împaratul Roman Lecapenul a fost vindecat de boala de stomac, la fel si sotia lui.

Mai multe decat picaturile de ploaie, decat multimea stelelor si a frunzelor sunt minunile ce se fac acolo pana astazi, prin acel izvor; toate prin mila generoasa a Maicii Domnului.

Drept slavitorilor crestini!
Ori de cate ori sarbatorim pe Maica Domnului ne aducem aminte de cuvintele arhanghelului Gavriil: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei!” (LUCA 1,28). Nici o femeie de pe pamant n-a primit le la ingeri un astfel de omagiu.

Ori de cate ori o sarbatorim pe Regina ingerilor si a oamenilor ne aducem aminte de cuvintele Elisabetei, care plina de Duhul Sfant agrait cu veneratie zicand: “Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau” (LUCA 1,42).

Sfantul Irineu (+202) scrie: “Precum femeia lui Adam, inca fecioara, s-a facut neascultatoare si a atras moartea peste ea si peste intreg neamul omenesc, tot astfel Maria, logodita, dar Fecioara, prin ascultarea ei a adus pentru ea si pentru intregul neam omenesc mantuirea”.

Frati crestini!
“Izvorul Tamaduirii” nu este altceva decat harul Domnului nostru Iisus Hristos, care se revarsa peste noi in chip deosebit in aceasta Saptamana Luminata, prin mijlocirea Maicii Sale. El izvoraste din mormantul gol.

Sarbatoarea Izvorului Tamaduirii este prin urmare o recunoastere a Bisericii Universale cu privire la rostul pe care l-a avut si pe care il are Maica Domnului in lumea Bisericii si al oamenilor binecredinciosi. Prin Nasterea lui Hristos ca Om din Sfanta Fecioara Maria si, in mod implicit, prin Patimile, Moartea si Învierea Domnului, Stapanul cerurilor a savarsit lucruri minunate si prea slavite cu Maica Domnului.

Prin calitatea ei de Nascatoare de Dumnezeu, de pururea fecioara si mai sfanta decat toti sfintii, Maica Domnului a devenit pentru intreaga lume Izvorul cel de viata primitor, care pururea roureaza daruri sfinte, fantana tamaduirilor, care toata taria suferintelor o arata slaba si neputincioasa. În sens duhovnicesc, dar si concret, material, fizic, Maica Domnului este:
- vederea orbilor si dumnezeiasca curatire a celor leprosi;
- intarire a celor paralitici;
- tamaduire a celor cancerosi si a tuturor celor la care, numai iscusinta mintii omenesti, nu le mai poate fi de nici un folos.

Sa nu uitam caci Prea Sfanta Treime a incununat-o pe Sfanta Fecioara ca Regina a intregii creatii asa cum este reprezentata in iconografia Bisericii Ortodoxe. Trebuie sa profitam de puterea ei si sa avem indrazneala fireasca de a i ne adresa ei ca unei mame adevarate; caci Maica Domnului e mama noastra din ceruri pe care fara indoiala o putem incununa cu mizeriile noastre purificate, neavand nici pietre pretioase si nici virtuti.

Fie ca Fiul Înviat si Biruitor al Maicii Preacurate, pentru rugaciunile celeia ce L-a nascut sa ne apere de ispitele si de primejdiile ce ne inconjoara pe acest paant bogat in capcane, sa ne binecuvinteze si sa ne ierte pacatele, facandu-ne parte tuturor numai de bucurii, iar noi sa-i aducem cantare, astfel: “Ceea ce reversi ape pururea vii din izvor, Curata Fecioara, nu inceta a te ruga totdeauna pentru robii tai”. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD; Tiparita cu binecuvantarea si prefata Prea Fericitului Parinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane; VERSIUNE DIORTOSITA DUPA SEPTUAGINTA, REDACTATA SI ADNOTATA DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane; BUCURESTI – 2001;
2. SLUJBA ÎNVIERII pentru intreaga Saptamana Luminata; Tiparita cu aprobarea Sfantului Sinod si cu binecuvantarea Prea Sfintitului Andrei – Episcopul Alba Iuliei; Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe; 1997;
3. POP, Episcop-vicar Dr. Irineu – ÎMPARATEASA CERULUI SI MAMA NOASTRA – Casa de editura Dokia; Cluj-Napoca – 1996.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Romana Micula Noua cu filia Bercu Nou si Scoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare.

Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca - Doua convorbiri de taina

Traditia Bisericii ne indeamna sa ne amintim astazi de Sfanta Maria Egipteanca. Asa cum duminica trecuta ne-a pus in fata chipul unui mare Sfant si ascet, Ioan Scararul, si asa cum mai inainte ne pusese inainte chipul Sfantului Grigorie Palama, acum ne aduce in fata un chip de sfanta femeie nevoitoare, asceta, care a petrecut multi ani in pustie si s-a invrednicit de darul facerii de minuni.
Nu este prima femeie intrata in calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important in istoria crestina, in istoria vestirii crestine, in istoria mantuirii. Daca n-ar fi decat sa pomenim de Maica Domnului, si apoi sa ne amintim de Sfintele Mironosite, care, inaintea altora, au aflat despre invierea Domnului si au fost cele dintai care au vestit-o, si inca ar fi foarte mult. Cea dintai predica crestina, dupa Inviere, a fost rostita de mironosite. Acest lucru nu se scoate intotdeauna in evidenta, nu se observa. Se lasa in umbra. E drept ca a fost o predica foarte scurta, dar a fost predica, vestire: "Hristos a inviat!" Cand, ducandu-se la mormant, dimineata, au gasit mormantul gol, si au vorbit cu ingerii si chiar cu Iisus, s-au intors la ceilalti cu grabire si spaima, cu bucurie si cu nerabdare, sa le spuna ca "Hristos a inviat".Biserica ne intalneste astazi cu chipul Sfanta Maria Egipteanca, in aceasta perioada a anului - Postul cel Mare - tocmai pentru ca impreuna cu amintirea celorlalti mari nevoitori pe care i-am amintit mai sus, sa ne fie tuturor, femeilor mai ales, exemplu de asceza, de smerenie, exemplu de ravna spre mantuire. In acelasi timp, Evanghelia zilei de astazi, cu doua saptamani inainte, incepe sa ne pregateasca pentru "Saptamana patimilor" si pentru "Ziua invierii". Daca ar fi sa-i dau un nume textului citit astazi, l-as numi: Doua convorbiri de taina ale Mantuitorului cu ucenicii Sai. Si veti vedea indata de ce. Duminica trecuta, cand am vorbit despre Farisei (Matei 5, 7; Mc. 3, 13; Luca 6, 20 si urm.), ne aflam la inceputul misiunii Mantuitorului. Textul Evangheliei de astazi ne duce catre sfarsitul misiunii Sale. Intre textul de duminica trecuta si cel de astazi, trecusera trei ani. Mantuitorul era in drum spre Ierusalim, pe ultimul Sau drum spre Ierusalim. Spre acel Ierusalim care la inceput il va primi cu "Osana", si-i va da titlul de rege, si indata dupa aceea, doar la cateva zile, Il va supune patimilor si mortii. Dar, deocamdata, e in drum spre Ierusalim. Numai El stia ce urma sa i se intample. Inainte de a porni la drum, la Capernaum statuse de vorba cu ucenicii, si cu toti ceilalti care-L mai urmau, si nu erau putini, si vorbise despre puritate, despre curatenia sufleteasca, dandu-le drept exemplu pe copii: "Cine primeste pe unul din acesti prunci in numele Meu, pe Mine ma primeste, si cine Ma primeste pe Mine, nu Ma primeste pe Mine, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine" (Marcu 9, 37). Ii placea sa vorbeasca de copii si sa-i dea exemplu de nevinovatie si de puritate. Coborand spre Ierusalim, in Iudeea, de cealalta parte de Iordan (Marcu 10, 1), a reluat discutia, avand probabil in fata si mai multi ascultatori si foarte multi copii, ca si cum acestia ar fi stiut ce spusese in Capernaum despre dansii. Veneau sa se atinga de El. Ucenicii ii dojeneau, dar El a rostit atunci cuvintele memorabile: "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este imparatia lui Dumnezeu", celor maturi adaugandu-le: "Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra intr-insa" (Marcu 10, 14-15). Tot cu acest prilej le vorbise despre greutatea de a intra in imparatia cerurilor a bogatilor, care nu se leapada de bogatia lor, care nu stiu sa-si pregateasca comoara in ceruri (Marcu 10, 23), si avusese o scurta convorbire cu Petru (Marcu-10, 28-31). Eroii Evangheliei de astazi sunt doi dintre apostoli: Iacob si Ioan, desi de fata erau toti cei doisprezece (Marcu 10, 32). De altfel, acestia si Petru, cu care tocmai incheiase o convorbire in doi, sunt cei trei apostoli care au fost cei mai apropiati de Mantuitorul. Amintiti-va: pe ei ii lua inauntru cand facea vreo minune deosebita, o inviere din morti; pe ei i-a luat cu Sine pe muntele Taborului la Schimbarea la Fata. Dar sa ne oprim mai intai la convorbirea, care nu este inca o convorbire de taina, cu Petru. Mantuitorul tocmai terminase convorbirea cu tanarul bogat si spusese ca foarte cu anevoie vor intra bogatii in imparatia cerurilor. "Mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat bogatului sa intre in imparatia lui Dumnezeu". Evanghelistul Marcu noteaza reactia ascultatorilor: "Iara ei s-au ingrozit si mai mult si graiau intre dansii: Cine poate sa se mantuiasca?" Mantuitorul a raspuns: "Aceasta e cu neputinta la oameni, dar nu la Dumnezeu, caci la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Marcu, 10, 26). Precum vedem, Mantuitorul a apelat si de data aceasta, ca si alta data, la un raspuns care se potriveste tuturor intrebarilor "grele". Acest raspuns e "cheie universala". Daca ai aceasta perspectiva, daca te plasezi pe aceasta convingere, toate intrebarile au raspuns, chiar daca raspunsul e foarte general. Generalul acopera aici, si in cazuri similare, particularul. Ceilalti vor fi inteles sau nu, nu stim, dar Petru a dorit explicatii suplimentare si chiar legate de el si de ceilalti ucenici. Nu ca ar fi avut bogatii, dar se va fi gandit la soarta tuturor celor carea aveau cate ceva. Petru L-a intrebat: "Iata, noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie", ca si cum ar fi vrut sa intrebe: Cu noi ce se va intampla! E adevarat insa ca spusele lui Petru nu au forma unei intrebari. Sunt mai degraba o nedumerire, poate chiar o profunda curiozitate. Mantuitorul l-a asigurat atunci sa nu aiba nici o grija, ca toti cei care si-au lasat case, parinti, tarina, pentru El si pentru Evanghelie, vor fi rasplatiti insutit si in viata aceasta, si in viata vesnica, dar a incheiat cu o sentinta enigmatica, si aceasta sentinta face de fapt legatura intre convorbirea lui Petru si convorbirea cu ceilalti doi, Iacob si Ioan, care fac subiectul propriu-zis al Evangheliei care s-a citit astazi. Iata aceasta sentinta: "Multi insa din cei dantai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai". Sentinta e evident paradoxala, logic chiar de aparenta absurda. Ar fi avut nevoie de o lunga talcuire, mai ales pentru ascultatorii simpli din auditoriul lui lisus. Rezultatul a fost ca intr-adevar "i-a inspaimantat si i-a infricosat" (Marcu 10, 32). Dar Mantuitorul prevazuse si pregatise prin acestea o a doua convorbire. Profetic. Caci sentinta aceasta de aparenta paradoxala si enigmatica-se va explica foarte bine prin ceea ce va urma. Fiind in drum spre Ierusalim, Mantuitorul i-a luat de-o parte pe ucenicii Sai, i-a desprins din multime si a avut cu ei prima convorbire de taina. Le-a spus: Fiti atenti! Ne suim spre Ierusalim. Acolo se vor intampla lucruri cumplite. "Fiul Omului va fi dat capeteniilor, preotilor si carturarilor, si-L vor osandi la moarte, si-L vor da paganilor, si-L vor batjocori, si-L vor bate, si-L vor scuipa, si-L vor omora, dar a treia zi va invia". E foarte greu de stiut - si aceasta e una din enigmele intamplarii - cum anume vor fi reactionat apostolii la aceasta anuntare a patimilor. In ordine cronologica este cea de-a treia prevestire, in decursul propovaduirii Mantuitorului. Cum vor fi reactionat ei? Din textul Evangheliei si din toate celelalte Evanghelii care povestesc momentul, se pare ca apostolii n-au prea fost sensibili nici la aceasta a treia anuntare a patimilor. N-au inteles prea bine despre ce putea fi vorba. Aceasta ne obliga sa gandim ca chiar apostolii, chiar cei care L-au urmat trei ani, si L-au ascultat, si au vazut minunile pe care Le-a facut, nici ei nu intelegeau prea bine misiunea Mantuitorului. Nu descifrau tot sensul intruparii Lui si rostul tuturor faptelor si invataturilor Lui. Asteptau poate ceva, ca o incheiere spectaculoasa, ceea ce nu era o intuitie inexacta, dar ca aceasta ar fi putut fi patima, scuipare, condamnare la moarte, pana la aceasta nu mergeau. Ei asteptau surpriza unei glorii, cum o vor si proclama cei care il vor primi chiar in drumul acesta, spre Ierusalim, proclamandu-L rege. Si apostolii nu vor fi printre cei carora nu le va surade epilogul. De aceea nu au parut a intelege vestirea patimilor. Evanghelistii redau exact aceasta incapacitate, aceasta opacitate a lor. E foarte interesant ca autorii Evangheliilor nu fac din apostoli niste eroi, cum ar face scriitorii de biografii care, indata ce-si aleg un erou, il arata plin de calitati, de la inceput pana la urma. Ei bine, evanghelistii nu fac acest lucru. Ei ii prezinta pe apostoli asa cum erau: cu slabiciuni, cu incapacitati, cu opacitati, cu neputinte intelectuale. Erau de altfel niste oameni alesi dintre pescari, oameni simpli. Am putea spune, in lumina Fericirilor, ca erau niste "saraci cu duhul". Vor deveni "bogati cu duhul" abia mai tarziu, in momentul in care va cobora asupra lor Sf. Duh, si atunci se vor transforma dintr-o data. Din oameni obisnuiti vor deveni intelepti, vor putea vorbi limbi diferite, vor deveni dintr-o data filosofi si teologi. Din gura si din pana lor vor iesi cuvinte care, alta data, cu putin inainte, nimeni nu s-ar fi gandit ca pot sa iasa. Ca erau acum asa, neajutorati si simpli la minte, o dovedeste tocmai ceea ce s-a intamplat cu ei in acest moment al vestirii patimilor. Au ramas opaci, ca niste ferestre de scandura. N-au retinut mare lucru din ceea ce Le-a spus Mantuitorul: ca va patimi, ca va fi dat in mainile carturarilor, ale demnitarilor, ale autoritatilor, ale paganilor, adica ale romanilor, ca va fi scuipat, ca va fi batjocorit. N-au priceput nimic. Poate ca auzind ca va invia, isi vor fi inchipuit ca totul se va termina cu bine, dar nici macar la inviere nu s-au gandit cum trebuie. Le-a fost de ajuns ca totul se va sfarsi in chip fericit. Nici nu se putea altfel. Doar Il vazusera facand minuni. II vazusera inviind oameni din morti. II vazusera dand vedere unuia care n-o avusese niciodata. Facuse in fata lor minuni pe care nimeni nu le-ar fi putut face! Si cum adica? Nu va fi in stare sa se apere pe Sine? Va fi. De altfel chiar El spusese ca totul se va termina cu bine. Patimile, invierea, nu vor fi fost decat moduri metaforice ale unor intamplari, poate suparatoare dar scurte, urmate de un triumf. Nu si le puteau imagina altfel. Nu si le puteau imagina asa cum urmau sa fie. Nu trebuie sa le facem o vina din aceasta. Ei credeau in Iisus, il credeau in stare de orice. Si, in afara de toate, ei asteptau cu nerabdare o victorie pamanteasca a Mantuitorului. Nu trebuie, asadar, sa ne miram prea mult ca apostolii n-au inteles intreaga teologie a prezentei Mantuitorului, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe pamant. N-au fost in stare s-o inteleaga altii, mai destepti, mai educati, doctori in Lege, mai bine pregatiti teoretic decat ei! N-au fost in stare sa inteleaga prezenta si misiunea Lui marii rabini, marii interpreti, marii exegeti ai Scripturii Vechiului Testament, aceia carora nu le scapa sensul nici unei virgule, nici valoarea unui singur cuvant, a unui singur rand din Scriptura! N-au fost in stare sa inteleaga cei care se ocupasera toata viata numai cu aceasta! N-au inteles ca El era Mesia. De aceea Mantuitorul precizeaza ca va fi dat si in mainile carturarilor. El va pronunta astfel o judecata aspra asupra lor, anume aceea ca n-au fost in stare, ei care trebuiau sa fie in stare, sa inteleaga si sa talcuiasca bine semnele venirii lui Mesia. Trebuiau sa stie cum urma sa arate El, sub ce chip va veni si ce urma sa I se intample pe pamant. Ei ar fi trebuit sa-L recunoasca, Il aveau descris in profeti, in toate amanuntele, cu toate detaliile privind neamul, locul nasterii, minunile etc. Carturarii vor fi crezut, probabil, ca va veni sub chipul unui mare biruitor, sub chipul unui mare imparat, sub chipul unui mare eliberator de sub jugul romanilor. L-au asteptat ca pe un eliberator politic, foarte omenesc. Exegeza lor era politizanta si ingust nationalista, egoista, provinciala. Departe de universalismul in care il vazusera profetii, ca pe un eliberator spiritual pentru intreaga Oikumene, nu doar pentru Israel. Israel era instrumentul si urma sa devina simbolul intregului popor al lui Dumnezeu. Cum a si devenit. Toti crestinii folosesc, fara retinere, cuvantul "Israel" din toate textele sfinte, pentru ca nimeni n-ar nici o indoiala ca el inseamna Oikumene, poporul lui Dumnezeu de pretutindeni, toata lumea. Toti zicem: "slava poporului Tau Israel", dar cine se gandeste la Israelul limitat la un singur popor? Noi toti suntem Israelul lui Dumnezeu. Iisus a reinnoit Legamantul cel vechi facut cu Israel ca popor. L-a reinnoit cu noul Israel, cu tot poporul lui Dumnezeu. "Israel" in gandirea crestina e o metafora pentru "lume". Carturarii vremii aceleia, insa, n-au stiut sa-si talcuiasca Scripturile mesianice asa cum trebuia. Daca ar fi stiut sa le talcuiasca, ar fi trebuit sa vada in Iisus pe Mesia cel promis.Mai de neexplicat e faptul ca nu L-au recunoscut nici dupa Patimi. Am sa-mi ingadui sa va citesc cateva versete din profetul Isaia, care a trait cu cinci sute de ani inaintea Mantuitorului, dar care, in chip profetic, i-a facut portretul. Si se stie precis ca textul exista cu cinci sute de ani inaintea Nasterii Domnului. O stiu toti evreii. Sa vedeti ce portret extraordinar, pe care carturarii iudei il stiau pe de rost, dar nu s-au priceput sa-l aplice la Iisus:"Cine va crede ceea ce noi am auzit si "bratul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla si ca o radacina in pamant uscat. Nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici infatisare, ca sa ne fie drag. Dispretuit, era cei din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama. Dar el a luat asupra-Si durerile noastre. S-a impovarat. Si noi il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.  Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa. Ca un miel spre junghiere. S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa. intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine-L va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormantul lui a fost pus langa cei faradelege si cu cei facatori de rele, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici o inselaciune nu fusese in gura Lui. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi" (Isaia 53, 1-10). Iata o descriere ca si cum L-am vedea. Ca si cum Isaia L-a vazut. Si L-a vazut, cu ochii sai profetici. Este o foarte exacta descriere a Saptamanii patimilor, a rastignirii cu cei faradelege, intre talhari, si, in acelasi timp, explicatia sensului jertfei Lui de bunavoie pentru pacatele oamenilor. Aici este temeiul teologiei mantuirii prin jertfa lui Hristos, si intreaga teologie a intruparii e redusa aici !a esenta ei. Fara aceasta, teologia crestina n-ar fi stiut sa patrunda sensul adanc al intruparii care este departe, cu totul departe de "teologia" politica a carturarilor din vremea aceea. Nu e de mirare ca si unii dintre apostoli, si multi din cei care il urmau si il credeau pe Iisus Mesia, il vedeau adesea in lumina talcuirii carturarilor. Carturarii insisi au inteles insa repede ca nu este El omul lor! Nu era Mesia cel asteptat de ei. Au fost siguri ca Iisus nu putea fi "eliberatorul politic". L-au simtit bine, in privinta aceasta. Asadar, daca nici cei mai invatati carturari ai vremii n-au inteles cum trebuia sa fie Mesia si ce urma El sa faca, nu e de mirare ca nici Apostolii n-au reusit sa inteleaga totul de la inceput. Nici chiar Petru. Si El se va lepada de Iisus, tocmai cand'ar fi avut motivele cele mai puternice sa-L recunoasca, dupa descrierea lui Isaia! N-a inteles nici proorocirea Invierii. De altfel Invierea va fi un fapt atat de extraordinar, incat ei nici n-au putut-o gandi.Si-acum sa urmarim intamplarile de pe drumul Ierusalimului. Asadar, Iisus le vestise Patimile. Ce credeti ca s-a putut intampla atunci? Nu Patimile le-au retinut atentia: l-au incalzit cuvintele despre inviere, pe care au interpretat-o metaforic ca pe o biruinta finala, care urma sa-L faca imparat. Fiindca le era imposibil sa gandeasca invierea ca inviere reala, in cazul acesta au fost in stare sa o gandeasca metaforic, desi altfel erau impenetrabili la metafore. In sfarsit! Dupa aceasta convorbire de taina despre suferinta care il astepta, doi dintre apostoli, Iacob si Ioan, dintre cei mai apropiati, dintre cei mai iubiti, s-au apropiat de El si, ca niste copii, i-au zis: "Doamne, poti sa ne fagaduiesti ca ne vei da ce-Ti vom cere?" Copilareste. Asa cum cer copiii: "Tata, imi dai ce-ti cer? Spune da". Tot asa au facut ei cu Mantuitorul. Mantuitorul i-a intrebat: "Ce voiti sa va fac?" - "Da-ne ca sa sedem unul de-a dreapta Ta si altul de-a stanga Ta, in slava Ta". Imaginati-va: ce nepotrivire intre ceea ce le spusese Mantuitorul, ca va patimi, ca va fi dat in mainile mai; marilor, scuipat, batjocorit, omorat, iar ei s-au gandit tocmai atunci sa-i ceara demnitati. Ar veni cam asa: unul sa fie prim-ministru, altul viceprim-ministru! Vor fi fost intre ei presupuneri ca Mantuitorul, intrand acum in Ierusalim, se va proclama rege, si va avea nevoie de demnitari in jurul Sau. Au vrut sa li se rezerve cu anticipatie sa fie unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Conveneau chiar sa nu se bata pentru primul loc, cel de-a dreapta. Acceptau fiecare pe oricare din cele doua! Mantuitorul le-a replicat: "Nu stiti ce cereti". Ca si cum le-ar fi spus: "Vai de capul vostru! Sunteti ca niste copii. Eu va spun una, si voi imi spuneti cu totul si cu totul altceva. N-ati priceput absolut nimic". Si le-a mai zis: "Puteti oare sa beti paharul care-L beau Eu, si sa va botezati cu botezul cu care ma botez Eu?" Era vorba de paharul Patimilor si botezul mortii. Se vor fi gandit bine cei doi cand au raspuns: "Putem"? In orice caz, asa au raspuns, si raspunsul lor a fost frumos. De ce? Fiindca dincolo de marea lor naivitate, intr-o clipa s-au declarat de acord sa participe la orice I s-ar intampla lui Iisus. Dincolo de ambitiile lor omenesti, totusi erau gata sa patimeasca si ei, ceea ce urma sa patimeasca Iisus. Ca era doar o declaratie in necunostinta de cauza, un entuziasm asemanator cu cel al lui Petru, care promisese ca nu se va lepada in veac de Iisus, si se lepadase de trei ori, in fata unui slujitor al puterii care nu era nici macar o capetenie, se poate. Dar Mantuitorul a fost placut impresionat de raspunsul lor. Si le-a facut atunci o profetie: "Paharul pe care il beau Eu, il veti bea, si cu botezul cu care ma voi boteza Eu, va veti boteza. Dar a sedea de-a dreapta Mea sau de-a stanga Mea, nu este al Meu a da, ci acelora pentru care s-a gatit" (Marcu 10, 38-40). N-a putut sa se intinda cu ei la vorba, sa le spuna: "Oameni buni, eu nu urmaresc o imparatie pamanteasca, nu urmaresc sa devin rege al lui Israel. Nu va amagiti unul pe altul. Eu nu urmaresc asa ceva. Nu voi aseza dintre voi demnitari in vreun regat pamantesc. Nu voi intemeia asa ceva. Locurile voastre se vor ran-dui in alta parte, "dincolo". Le va spune alta data: "Veti sta pe 12 scaune si veti judeca cele 12 semintii ale lui Israel". Acum insa, Mantuitorul n-a socotit sa le spuna mai mult, si le-a dat doar a intelege ca despre aceasta vor fi invatati mai tarziu. Trebuie sa remarcam aceasta opozitie teribila intre ceea ce le spusese Mantuitorul despre Sine, si intre ceea ce gandeau ei. Gandeau foarte, foarte omeneste. Cine stie? Poate ca fiecare dintre noi am fi fost tentati, gandindu-ne la victoria Mantuitorului, sa cerem ca si cei doi, demnitati, pentru ca unul din instinctele primordiale ale omului, cu care are de luptat, este duhul stapanirii, de care se vorbeste asa de frumos in rugaciunile Bisericii. Sa ne amintim de rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Toti avem tendinta de a ajunge mari, de a stapani, de a fi mai mari peste altii, de a conduce, de a comanda. Ne bantuie duhul stapanirii, duhul stapanirii de oameni! Sa-i stapanim pe ceilalti, pe fratii nostri, in loc sa fim frati cu ei! Mantuitorul a sesizat acest "duh rau" care se strecurase in cei doi. A prins prilejul deci ca sa-i cheme la a doua convorbire de taina. I-a chemat pe Apostoli mai aproape de Sine si s-a adresat tuturor, nu numai celor doi solicitanti de marire. E adevarat ca cu cei doi fusese bland si nu generalizase, nu trecuse la concluzii care sa-i mahneasca. Ba chiar s-a prefacut ca n-a inteles bine ce vor. S-a prefacut a crede ca ei au cerut cele doua locuri "in slava Sa", adica dincolo, de aceea le-a spus ca acolo Tatal randuieste locurile. Dar fiindca toti au asistat la convorbire, si chiar "s-au maniat pe lacov si pe loan" (v. 41) ca se inghesuiau in fata, s-a hotarat sa le dea celor doi si tuturor celorlalti o lectie, rostind in incheiere inca una din acele sentinte ce vor constitui pilonii invataturii sale si mostenirea Sa cea mai pretioasa. Le va fi zis: "Voi sunteti cam inflacarati. Sunteti cam nestapaniti". De altfel asa si erau, mai ales cei doi, Iacov si loan, fiii lui Zevedei, numiti Voanerghes, fiii tunetului, pentru impetuozitatea lor (Marcu 3, 17). Iata, nu cu mult inainte trecusera printr-un sat. Cerusera ospitalitate. Satul era insa de samarineni si samarinenii nu se aveau bine cu iudeii. Se respingeau. Nu mancau din acelasi vas, nu dormeau unii cu altii. Samarinenii nu L-au primit pe Mantuitorul si nici pe ucenici, si atunci acestia doi, Iacov si loan, au spus: "Doamne, voiesti sa zicem sa se pogoare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie?" De fapt il imbiau pe Mantuitorul la aceasta razbunare, caci la chemarea lor, stiau ei, nu s-ar fi coborat nici un foc din cer! Mantuitorul "i-a certat", spunandu-le un cuvant greu: "Nu stiti ai carui Duh sunteti! Caci Fiul Omului a venit nu ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca" (Luca 9, 54-56). Hotararea Sa a fost mai simpla: s-a dus in alt sat! Cei doi inca nu aveau caldura, echilibrul, bunatatea sufleteasca catre care ii va invata, ii va educa Sf. Duh care se va pogora peste ei, si-i va transforma radical. Asadar, dupa ce i-a lamurit pe cei doi cu privire la cererea lor - cine stie cat vor fi inteles! - Mantuitorul i-a adunat din nou pe toti apostolii si le-a spus: "Stiti ca cei ce se socotesc parinti ai popoarelor, domnesc peste ele, si cei mai mari ai lor le stapanesc, intre voi insa, sa nu fie asa, ci cel care voieste sa fie mai mare intre voi, sa fie sluga". Si continua: "Caci si Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Marcu 10,42-45). O rasturnare radicala fata de ceea ce cerusera cei doi. Ei cerusera sa stapaneasca, El le cerea sa slujeasca. O lectie grea, care intorcea totul pe dos. Recunoastem in cuvintele lui Iisus, mai intai, ecoul cuvintelor lui Isaia: "Pentru faradelegile poporului Meu a fost dus spre moarte", spusese Domnul prin gura lui Isaia. Iar lisus spunea acum: "Fiul Omului a venit sa-si dea viata rascumparare pentru multi". Legatura e vizibila. Corespondenta e perfecta. Iata doctrina rascumpararii confirmata personal de Mantuitorul. El le-a oferit ucenicilor, si prin ei si noua, exemplul Sau. A proclamat slujirea ca lege fundamentala crestina, ca semn al crestinismului adevarat, ca legitima coborare din El. Nu stapanirea oamenilor, ci slujirea lor. Aceasta a adus lisus din tezaurul de principii al Sfintei Treimi. De dincolo. Nu stapanirea omului de catre om aduce pace si intelegere. Nu poate fi pace si intelegere in lume, decat daca oamenii se slujesc unii pe altii, ca fratii. Acela e mai mare, care slujeste cel mai mult. Cel care se pune in slujba celorlalti: cu cuvantul, cu invatatura, cu fapta, cu orice. O parabola spune ca in imparatia Cerurilor nici nu se intra singur. Se zice ca un tanar urcase o scara lunga de la pamant la cer si, cand a ajuns acolo a batut la usa Raiului. "Cine e acolo?", a intrebat o voce dulce de dincolo. "Eu", raspunse tanarul cu voce tare, increzator in sine si in performanta sa. "Cu cine esti?", l-a intrebat din nou vocea dinlauntru. "Cu nimeni. Sunt singur. Deschideti-mi, va rog". "Imi pare foarte rau", raspunse ingerul care pazea usa, caci el era interlocutorul dinlauntru. "Nu-ti pot deschide, pentru ca avem porunca sa nu deschidem celor ce vin aici singuri, fara sa aduca pe cineva cu ei, carora le-au salvat sufletele". Si tanarul a trebuit sa coboare din nou pe pamant. Acum stia ce are de facut. Parabola are bune temeiuri biblice. Se scrie in Epistola Sfantului Iacov: "Fratilor, de se va rataci cineva din voi de la adevar, si-I va intoarce cineva, sa stie acela, ca cel ce a intors pe pacatos de Ia calea lui gresita, a mantuit suflet de la moarte si a acoperit multime de pacate" (Iacov, 5, 19-20). Evident, intoarcerea de la "calea gresita" nu e aceea inteleasa de unii sectanti care o interpreteaza ca schimbare a religiei, a confesiunii, trecere la secta lor. E si aceasta o interpretare rastalmacita. Adevarata intoarcere e cea de la pacat la virtute, din cadrul Bisericii cea "una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca". O alta parabola care ilustreaza ideea slujirii e aceea a Mainilor Frumoase. Tinerele fete ar trebui s-o asculte mai cu atentie. Singura preocupare a trei fete la varsta adolescentei era cum sa aiba maini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme si lotiuni si-si pierdeau vreme si bani cu ingrijirea mainilor. Intr-o zi, cand cele trei fete iesisera la plimbare si se odihneau intr-un parc, de unde pornea un drum in urcus, li s-a alaturat o alta fata, cam la varsta maritisului. Aceasta asculta conversatia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-si pastra mainile cat mai frumoase si, instinctiv, si-a privit propriile maini. Erau cam butucanoase, cu bataturi din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai ingrijite, si nu vopsite si lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat si acestea la mainile ei si au ras. In momentul acela a aparut in fata lor o batranica, nu prea elegant imbracata, obosita. Le-a rugat pe fete s-o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei gratii au strambat din nas, s-au uitat la mainile lor si nici nu s-au gandit sa se miste din loc. Cealalta s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul. Cand au ajuns sus, fata cu mainile urate si batranica s-au oprit si, dintr-odata, prefacuta in inger, batranica a luat mainile fetei intr-ale sale, si i-a spus: Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii! Si cine n-ar fi de acord cu aceasta? Inutilitatea mainilor frumoase le fac adesea sa fie urate. Mainile care nu stiu sau nu vor sa gateasca, sa spele, sa coase, sa mature, sa lucreze cu sarg pentru a-si castiga painea zilnica, nu prea sunt maini iubite, nici in familii, nici in societate. Se pot uneori bucura de admiratia unor ocazionali, dar o astfel de admiratie e in fond, discret, si o insulta. Evident, avem in vedere excesul si nu ingrijirea corecta care sta bine oricaror maini, caci ingrijirea corecta nu le scoate din categoria mainilor slujitoare, a mainilor gata de sacrificiu si daruire. Cineva zicea: atata vreme cat am doua maini, nu ma tem de nimic si nu ma sperie viata! Iata adevaratul rost al mainilor! Intram odata in Bucuresti si la o rascruce foarte aglomerata, pe o strada foarte larga, se oprisera tot felul de masini, mici si mari, camioane si buldozere, desi semnalul era pe verde. Si nimeni nu claxona nervos, cum se intampla de obicei in astfel de imprejurari. Ce se intamplase? Un ofiter de aviatie conducea incet o batranica, tinand-o de brat, ca s-o treaca strada. Nu era o doamna de vreo casa mare. Se vedea dupa imbracaminte. Dupa ce a trecut-o, batranica a ramas pe loc, s-a intors spre el si l-a binecuvantat, si a facut mereu asa, pana cand ofiterul a trecut strada inapoi, asteptat cu respect de toate masinile. Sunt sigur ca toti cei care au vazut scena, au trait, cu emotie, un mare moment de smerenie si admiratie! Cati facem asa? Daca pe oameni ii emotioneaza astfel de comportari, cum sa nu-L emotioneze pe Dumnezeu? Si daca ne aducem acum aminte de cel care a fost refuzat in Rai pentru ca se prezentase singur, iata in aceste doua povestiri din urma exemple de prezentare cu insotitori. Caci nu numai intoarcerea unui pacatos la credinta adevarata ne asigura insotitori, ci si slujirea aproapelui care ne aduce binecuvantari. Cel singur a fost refuzat si pentru ca desi nu va fi fost rau, daca a ajuns pana acolo, va fi fost egoist si indiferent fata de altii.Numai peste cateva zile de la intamplarea povestita de Evanghelia de azi, Iisus insusi va da apostolilor un exemplu extraordinar, printr-o fapta neasteptata, care aplica principiul pe care il proclamase. La Cina cea de Taina, se va scula de la masa, se va incinge cu un servet si va trece pe la fiecare apostol si le va spala picioarele. Petru, un alt impulsiv ca si fiii tunetului, a incercat sa reziste. Dascalul lor facea gesturi din ce in ce mai ciudate, din ce in ce mai greu de inteles de mintile lor simple.Inca o data se dovedea cat de greu intelegeau principiile si sentintele invatatorului. Le vorbise de slujire. Si repetase invatatura si la Cina cea de Taina (Luca 22, 25-27). Acum trecea chiar la o proba practica. Petru n-a inteles. S-a ales cu o mustrare de care nu va fi fost prea bucuros: "Ceea ce fac Eu, tu nu stii acum, dar dupa aceasta vei pricepe". Si i-a mai spus, speriindu-l: "De nu te voi spala, n-ai parte de Mine" (Ioan 13, 7-8). E de presupus ca nici ceilalti n-au inteles, dar Petru s-a repezit inaintea tuturor cu protestul. I-a scutit pe ceilalti de o amenintare asemanatoare!Iisus a vrut sa spuna prin fapta, lor si noua, ca toti cei care se prevaleaza de numele Sau, care vin in numele Sau, trebuie sa faca precum a facut El. Petru a inteles si a spus: "Doamne, daca e vorba de asa, atunci (spala-mi) si mainile si picioarele si capul". Nu va fi inteles sensul spalarii, dar a inteles ca trebuia sa se supuna. Ca asa se cadea. Asa s-a proclamat in locul duhului stapanirii, duhul smereniei, duhul fratiei, pentru ca numai asa se poate instaura in sufletele oamenilor, in relatiile dintre oameni, liniste, fratietate. Acestea sunt cele doua convorbiri de taina. Le-am numit de taina, nu pentru ca ar fi fost secrete, ci pentru ca au dezvaluit tainele propovaduirii si misiunii lui Iisus in lume: jertfa Sa pentru rascumpararea lumii. Au fost de fata apostolii si, in jur, toata multimea care-L urma pe Iisus spre Ierusalim. A pornit spre Ierusalim cu sufletul intristat. intristat pentru cele ce aveau sa se intample. Pentru ca era Dumnezeu, dar si om. Traia ca om toate suferintele, asa cum va trai realmente toate durerile, toate impunsaturile, toate loviturile, rastignirea si moartea. A plecat spre Ierusalim trist si, intr-un fel, a plecat spre Ierusalim singur. Cei care Il inconjurau, chiar apostolii de langa El, erau si nu erau cu El, fiindca nu-L intelegeau. Tot asa cum nu-L vor intelege nici in duminica viitoare, cand il vor primi in Ierusalim si vor striga: "Osana, Fiul lui David", primindu-L ca pe un rege pamantesc. Fiindca daca El i-a invatat pe altii sa se lepede de "duhul stapanirii", El cel dintai a dat exemplu, venind nu ca un stapan, ci ca un slujitor. Aceasta este marea taina a lui Dumnezeu. A venit sa patimeasca rastignire si moarte pentru pacatele noastre. Este marea taina a lui Dumnezeu cu lumea. Aceasta mare taina isi va gasi dezlegarea in momentul invierii, atunci cand viata va birui moartea. Iisus va da, in cele din urma, sens limpede venirii Lui din lumea de dincolo, printre oameni, va da sens si intregului proces al vietii si al activitatii Sale in cei trei ani si jumatate cat a petrecut pe pamant. Evanghelistii, scriind despre acestea, ne fac si pe noi partasi la aceste doua convorbiri de taina, invitandu-ne, in primul rand prin cea dintai, sa fim deschisi pentru ceea ce urmeaza pana in momentul invierii, sa urmarim altfel decat contemporanii Lui evenimentele, ca unii care stim, si ca unii care intelegem ceea ce se petrece si, in al doilea rand, sa ne socotim partasi la cea de-a doua convorbire de taina cu privire la "duhul stapanirii", din care sa retinem acest cuvant extraordinar al Mantuitorului: "Intre voi sa nu fie asa; ci cel ce voieste sa fie mai mare intre voi, sa fie slujitorul vostru, iar cel ce voieste sa fie intaiul intre voi, sa fie rob tuturor". Precum a fost El!

IPS Antonie Plamadeala

Duminica a 10 -a dupa Rusalii - Vindecarea lunaticului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru 
Iisus Hristos,

In vremea aceea, "Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!" (Matei 17, 14-23).

Evocam momentul in care Petru marturisise "Tu esti Hristosul", iar Mantuitorul, coborand de acolo pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: "Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va invia". Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.

Atunci, tot Petru spune: "Doamne, sa nu se intample una ca asta!". Cu alte cuvinte: ce sunt gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: "Mergi inapoia Mea, satano!". Asadar: tu esti vrajmas acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.

Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta. Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…

Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta. Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.

Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: "Doamne, bine este noua sa fim aici!". Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea, rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim? Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc ("Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!"). Asa socotea Petru, asa socotim si noi. 

Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti: Mantuitorul in centru, cei doi profeti - Moise si Ilie - de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: "Acesta este Fiul Meu cel iubit...". Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment dumnezeiesc si omenesc! 

La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase, deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: "Doamne, miluieste pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece". Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din descrierile facute de tatal copilului: "Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda". Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva in drum si era fara adapost, deci fara paza.

O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele doua lumi, cele doua stari: pe Tabor - stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace - pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: "Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo, unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?". Dar era cu putinta? De pe varful muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere, anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.

Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata - chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii - si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei, parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric, viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?

Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta. Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui carte, "Ciuma". Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.

Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.

Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un moment dat: "Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde atatea razboaie si atatea patimiri?". Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti: Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel, necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: "Nu suferinta e raul, ci pacatul". Pacatul, care aduce stricaciunea si moartea.

Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna ruptura, despartire. Atunci adancul durerii - pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) - este calcarea voii lui Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.

La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si Mantuitorul meu si Sfintitorul meu - Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si cu armonia ei.

Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei, si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport? Cum sunt in stare s-o suport? 

Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva (daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.

Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit, esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.

O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul acesta al comuniunii, al iubirii.

Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu. Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea. A luat suferinta si a descoperit atunci - taina a Dumnezeirii - calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.
Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte, inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune. 

Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului. Atunci suferinta te poate inalta.

De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci Tatal...” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred, Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.

Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai presus de lume.

Atunci a strigat tatal: "Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!". Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu! Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.

Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: "O, neam necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?". Ei vazusera atatea minuni, ii trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a raspuns ca acest soi de demoni - si in general, demonii - cu rugaciune si cu post sunt indepartati. 

Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului. "Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului", zice dumnezeiescul Pavel: In post se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva "a vazut ca pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta". Deci a actionat asupra trupului: bun la gust - pofta trupului; frumos la vedere - pofta ochilor; si ca da stiinta - trufia vietii.

Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti - adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.

Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearsaf - o panza - si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: "Cum iti este? Roaga-te!" Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!

Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. "Dumnezeu a pus in vistierii adancul" - retineti ideea aceasta!

Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.

Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: "Roaga-te! Roaga-te!" Si in fiecare zi venea: "Inalta-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!" Dupa cateva zile insa, venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: "Dositei, Dositei! Inalta-ti inima, cugetul!". Si Dositei a putut raspunde, tremurand: "Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine". Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, "caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara".

Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci:

Şi chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri. Şi le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. (Mc. 8, 34-38 si 9,1)

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este pe cat de scurta, pe atat de plina de invataturi si, pentru aceasta, nu usor de inteles, cel putin in trei afirmatii ce se fac in ea. Intai, zice Mantuitorul Hristos: „Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Si va intreb: despre care „cruce” vorbeste Domnul? Sarbatorim in fiecare an, la 14 septembrie, „inaltarea (sau aflarea) Sfintei Cruci” care se pierduse; crucea pe care a fost rastignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Despre aceasta, insa, vorbeste Domnul cand ne spune sa ne luam crucea si sa-I urmam Lui? Despre crucea materiala, sub diferitele ei forme? Nu cumva avem de-a face aici cu un alt inteles al crucii – altul decat cel fizic? Ba da. Hristos da aici cuvantului „cruce” un inteles spiritual: crucea ca viata crestina, pe care fiecare dintre noi suntem chemati sa o ducem aici pe pamant. Cuvintele „sa se lepede de sine” inseamna „sa-si lepede egoismul“, pentru a putea asculta de Dumnezeu mai mult decat de sine. Nu exista ascultare de Dumnezeu fara lepadare de sine – renuntare la sine, in favoarea predarii in mainile lui Dumnezeu. Expresia „sa-si ia crucea” inseamna ca, odata predat lui Dumnezeu, „sa-si asume viata aceasta” – cu bucuriile, dar si cu intristarile ei; cu biruintele, dar si cu esecurile ei; cu „Pastile” dar si cu desele „Golgote” – ca pe o „cruce”. Despre aceasta „cruce a vietii” ne vorbeste evanghelia, cruce pe care trebuie sa ne-o asumam cu demnitate si barbatie crestina si asa sa-I urmam lui Hristos.

Cuvintele „sa-Mi urmeze Mie” ne cheama sa abordam viata aceasta, asa cum este ea pentru fiecare, nu cu indiferenta sau pasivitate, ci ca pe o lupta. Intelesul cu care Hristos a numit viata noastra „cruce” – arata lupta pe care o avem de dus fiecare dintre noi, pentru ca viata in Hristos nu este o viata oarecare, ci este lupta acerba cu tot ceea ce ne impiedica de a-I urma Lui. Cunoastem din experienta proprie: sunt atatea lupte de dus!… Si parca, uneori, cadem si noi rapusi sub greutatea crucii vietii noastre, asa cum a cazut Hristos sub greutatea propriei Sale cruci, insa, mai ales in momentele acelea suntem chemati ca, lepadandu-ne de noi insine si infruntand slabiciunea firii, sa ne asumam totul ca pe o cruce si cu multa barbatie crestina si lupta sa-I urmam Domnului.

O alta fraza, si mai greu de inteles, in evanghelia de astazi, este urmatoarea: „Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea, acela il va castiga“ (Mc. 8,35). Va intreb: cum adica „cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde“? Oare nu aceasta ne dorim fiecare dintre noi – sa ne salvam sufletul? Oare ni-l vom pierde pentru faptul ca dorim sa il castigam? Ce vrea sa spuna evanghelia?

 

 

Iubiti credinciosi,

Luand aminte la cele la care tocmai ne-am referit mai inainte, si anume la crucea ca viata sau viata ca o cruce, cuvintele acestea, greu de inteles la prima vedere – „cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde” — trebuie intelese astfel: „cine va voi sa-si scape sufletul (de cruce) si-l va pierde“. Asadar, cine va voi sa-si menajeze viata si sa nu si-o jertfeasca pentru Hristos, acela si-o va pierde. Cine va cauta sa-si scape sufletul, in sensul de a nu aborda viata ca lupta si ca jertfa, acela si-l va pierde, pentru ca inutila se va dovedi o astfel de viata in fata vesniciei.

Mantuitorul Hristos ne-a chemat in viata aceasta la lupta si la cruce. Si nu ne-ar fi cerut-o, daca n-ar fi facut-o El insusi mai inainte de noi. Pentru aceasta si asteapta de la fiecare dintre noi sa ne abordam la fel propria viata. Altfel, cine va dori sa-si menajeze viata, complacandu-se in tot ceea ce este mai atragator si mai placut pe pamant – si [cine] nu intelege ca Dumnezeu nu ne ingaduie noua, celor ce ne-am injugat la jugul Lui si vrem sa-I dobandim imparatia, sa traim oricum, sa vorbim ori sa gandim orice si oricum - nu are ce cauta in imparatia Cerurilor. De aceea, se incheie evanghelia de astazi cu alte cuvinte, la fel de greu de inteles: „Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere” (Mc. 9,1). Si au trecut, dragii mei, de cand Hristos a rostit cuvintele acestea, aproape doua mii de ani!…

Ce a vrut sa spuna, oare, Domnul prin aceste cuvinte? Ei bine, oricat ni s-ar parea de ciudat, nimic altceva decat ca unii din cei care-L ascultau atunci au cunoscut imparatia lui Dumnezeu mai inainte de a se muta definitiv de aici de pe pamant. Despre care imparatie vorbeste, insa? Aduceti-va aminte de cuvintele Domnului, cand a spus: „imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru!” (Lc. 17,21). Iata asadar, imparatia lui Dumnezeu inca de aici, de pe pamant, in noi! Pana la lumea cealalta, pana la imparatia Cerurilor, imparatia lui Dumnezeu trebuie sa inceapa in noi inca din lumea aceasta, pe pamant. Si nu va incepe intr-o viata care nu are nimic comun cu jertfa lui Hristos, cu lupta pe care ne-o cere El, cu abordarea vietii acesteia ca pe o cruce, pe care asumandu-ne-o si purtandu-o asa cum si-a purtat-o El insusi, sa-I urmam intru totul.

Imparatia lui Dumnezeu se va infiripa incet-incet inlauntrul nostru, daca vom intelege sa-i slujim lui Hristos asa cum ne-o cere El. Ea incepe inca de aici de pe pamant si se continua in mod firesc in viata de dincolo. Asa se explica de ce sentinta de judecata a Dreptului Judecator, de plasare de-a dreapta ori de-a stanga Sa a oamenilor, cand va veni sa judece viii si mortii, nu va fi nici arbitrara sau discretionara, nici subiectiva si, cu atat mai putin, nedreapta. In mod cat se poate de firesc, dragii mei – si asa trebuie sa vedem viata de dincolo – fiecare dintre noi va merge sa-si ocupe locul, potrivit starii din sufletul sau. Am inceput sa traim, adica, de aici de pe pamant, in imparatia lui Dumnezeu? Am facut sufletul nostru o imparatie unde sa imparateasca Hristos? Atunci vom continua sa petrecem in mod firesc impreuna cu El. Am respins abordarea vietii acesteia ca imparatie a Sa, impiedicandu-L sa imparateasca intru noi si refuzandu-I legea si poruncile? Atunci nu vom putea merge altundeva, decat numai acolo unde nu este Hristos, pentru ca singuri, in mod liber si constient, am ales sa fim impreuna sau fara de Hristos.

In felul acesta stand lucrurile, sentinta Dreptului Judecator nu va putea parea absurda, pentru ca nu va fi o sentinta in felul in care ne-am deprins noi sa receptam sentintele judecatoresti aici pe pamant, ci va fi o cat se poate de justa recunoastere a unei stari de fapt. Singuri ne vom situa de-a dreapta sau de-a stanga lui Hristos, potrivit a ceea ce ne-am deprins a fi inca de aici de pe pamant. Ne-am menajat viata? Ne-am complacut in atatea si atatea tentatii cu care viata aceasta ne ademeneste adeseori? Atunci, am ales automat „imparatia lumii acesteia“. Am inteles sa abordam viata aceasta, asa cum este ea – scurta, lunga, fericita sau mai putin fericita – ca pe o cruce si lupta, pentru a imparati impreuna cu Hristos? Atunci, in mod firesc, vom petrece viata de dincolo tot impreuna cu El, in imparatia Sa cea cereasca. Acesta este raiul si acesta este iadul! Este lupta noastra pentru imparatia Cerurilor, sau este viata fara de Dumnezeu – daca vorbim de nefericirea vesnica – acolo unde nu poate fi Hristos pe Care nu L-am urmat, atata vreme cat ne-am trait viata fara a cauta sa ne purtam crucea vietii acesteia potrivit chemarii Sale.

Acestea fiind intelesurile profunde ale unei pericope evanghelice plina de intelepciune, dar nu lesne de inteles, conchidem ca viata aceasta, daca voim sa fim crestini si, mai ales, daca voim sa dobandim imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa o abordam ca pe o cruce, ca pe o lupta si ca pe o jertfa. Pentru ca a nu-ti asuma viata ca pe o cruce si a nu o pune in slujba lui Hristos, poate sa duca implicit la autosituarea de-a stanga Lui, sau fara El, si fiecare dintre noi stim lupta si dorinta noastra de a ne pune la picioarele Sale viata cu lupta ei, cu jertfa ei si cu tot ceea ce intelegem fiecare dintre noi sa lucram, pentru a putea incepe inca de aici de pe pamant sa traim si sa experimentam viata in Hristos si implicit imparatia lui Dumnezeu despre care, iata, evanghelia de astazi ne spune ca trebuie sa inceapa inca de pe pamant.

Fericirea sau nefericirea noastra – vrem sau nu vrem – incepe inca de aici. Iar ceea ce se intampla in viata de dincolo nu este decat o continuare fireasca a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele si poruncile Mantuitorului Hristos in practica vietii noastre. De aceea, sa ne binecuvinteze Mantuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe cruce, cu aceasta intelepciune si intelegere a crucii, ca sa ne asumam viata aceasta ca pe o lupta si o jertfa in slujba Lui, asa incat sa putem si noi sa gustam imparatia Lui inca de aici de pe pamant, dar mai cu seama dincolo, in imparatia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

VINDECAREA SLABANOGULUI DIN CAPERNAUM SAU DESPRE CUM IMBOLNAVESTE PACATUL TRUPUL
 
“Dreptmaritori crestini, in evanghelia de astazi Mantuitorul Hristos, intrand intr-o casa din Capernaum, vindeca un paralizat. Patru oameni il aduc pe o targa, iar El, vazand credinta lor, i-a zis aceluia: „Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale!” Apoi urmeaza arhicunoscuta contestare din partea iudeilor: „Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate ierta pacatele fara numai unul Dumnezeu?” (Mc. 2, 7) Domnul Hristos, insa, nu intra in disputa cu ei. Le arata numai semnul puterii Sale: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta.” Ca sa inteleaga cu totii „ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele”, a tamaduit pe paralizat chiar in fata lor.
 
Iubiti credinciosi,
 
Trei lucruri as vrea sa subliniem astazi, plecand de la aceasta pericopa evanghelica. Intai, faptul ca, vazand credinta celor patru, a tamaduit Hristos pe paralizat. Ce inseamna aceasta? Aceasta ne incurajeaza pe noi sa credem ca putem cere de la Dumnezeu iertare de pacate, sanatate, implinirea bunelor cereri etc, si pentru cei ce nu sunt, pentru un motiv sau altul, impreuna cu noi la rugaciune: pentru cei de acasa, pentru cei aflati in nevoi, pentru cei din spitale, pentru cei din inchisori, pentru cei care nu pot sau nu vor sa vina cu noi la biserica. Putem sa purtam in sufletele noastre pe cei dragi ai nostri, vii sau adormiti, si sa-i „aducem” macar in felul acesta la altar, cerand Bisericii sa se roage pentru ei: pentru cei care nu pot, pentru cei care nu stiu si pentru cei care nu vor sa se roage.
Evanghelia de astazi ne incredinteaza ca, daca vom avea putina dragoste fata de aproapele si ne va pasa de sufletul lui, putem sa-l aducem chiar si in felul acesta inaintea lui Dumnezeu, iar El, care cauta spre noi cu atata iubire si ne asculta cu atata rabdare, priveste cu bunavointa spre rugaciunile noastre pentru ceilalti. Daca ar cauta Domnul numai la vrednicia faptelor, nu s-ar mai mantui nimeni, insa El cauta si la gandul nostru cel bun si la intentia noastra frumoasa, asa cum a cautat si la intentia si la credinta celor patru care l-au adus astazi pe paralizat. A primit gandul lor frumos, a cautat la jertfa lor si a ascultat rugaciunea lor tainica pe cand il purtau cu speranta pe targa. S-a aratat Dumnezeu „impresionat” de dorinta lor sfanta si n-a mai pretins paralizatului nimic, ci i-a zis doar: „Iertate sunt pacatele tale!”
Al doilea lucru demn de evidentiat in evanghelia de astazi ar putea fi sintetizat in zicala populara: „unde dai si unde crapa”. Cei patru l-au adus pe bolnav si, probabil, cei de fata se asteptau fie ca Mantuitorul sa faca cine stie ce preparate din plante sau medicamente si sa se aplece asupra lui ca un doctor asupra bolnavului, fie sa poarte cu paralizatul un dialog despre credinta si vrednicia lui, ca o conditie a vindecarii. Ce a facut insa Hristos, spre surprinderea tuturor, si chiar a noastra?
S-a adresat paralizatului astfel: „Iertate sunt pacatele tale!” Ce inseamna aceasta? Simplu! Bolnavul paralizase din cauza pacatelor lui. Era paralizat trupeste, pentru pacatele sale, probabil sufletesti. Iata ce legatura teribila exista intre suflet si trup! Iata ce mult conteaza sanatatea sufletului pentru trup! Vechii spuneau: „mens sana in corpore sano” (minte sanatoasa in corp sanatos), iar noi am zice, adaptand aceasta zicere la evanghelia de astazi: „suflet pacatos in trup neputincios”. Minunea savarsita astazi de Hristos ne atrage atentia ca noi nu suntem numai trupuri. Nu suntem doar ceea ce se vede, indeobste, ci suntem fiinte intregi, cu trupuri, dar si cu suflete, iar o sanatate precara a sufletului, constand in pacate nemarturisite, deci neiertate si netamaduite, poate aduce pana si suferinta fizica — paralizie in cazul slabanogului de astazi.
Asadar, sa avem grija si de sufletul nostru, dupa cum avem grija de trup — pe care il spalam, il curatim si il imbracam, fara insa a exagera ca doamnele, in special, care se vopsesc si se sulemenesc, intr-o incercare disperata parca de a-L corija pe Dumnezeu Care, draga Doamne, n-ar fi fost destul de inspirat atunci cand a creat femeia! Avem si fata de suflet la fel de multe datorii, ca fata de trup, daca nu cumva mai multe… Dupa cum, atunci cand ne imbolnavim, mergem la doctor, primim medicamente si cautam sa respectam cat mai strict prescriptiile medicale, asa trebuie sa procedam si cu sufletul din noi, obstructionat, de multe ori, de un trup care, parca, se voieste din ce in ce mai „independent” fata de suflet. Tot asa ar trebui sa alergam si la „Doctorul sufletelor noastre” si la duhovnic, pentru a ne ingriji „ranile” noastre sufletesti, caci altfel se distruge echilibrul sfant dintre suflet si trup, componente create de Dumnezeu ca sa traiasca impreuna in armonie, sa se completeze unul pe celalalt si impreuna sa duca o viata sfanta, iar nu sa se imbolnaveasca reciproc.
In fine, al treilea lucru care merita subliniat astazi este faptul ca toate duminicile din luna aceasta sunt consacrate unor vindecari. Am avut, acum doua duminici, vindecarea slugii sutasului din Capernaum, duminica trecuta vindecarea celor doi demonizati din Gadara, astazi s-a citit despre vindecarea paralizatului din Capernaum, iar duminica viitoare vom asculta evanghelia privind vindecarea a doi orbi si un mut. Tot atatea prilejuri pentru noi sa ne intrebam, pe de o parte, cum de au fost oamenii din vremea Mantuitorului atat de necredinciosi si de invartosati la inima ca, desi martori ai atator minuni, sa nu creada, totusi, in El? Sa-L considere, pana la urma, un mincinos si un profet fals, si sa-L rastigneasca pe cruce? Sau, altceva! Ne putem intreba, potrivit logicii omului de astazi: cum de nu „a abuzat” Mantuitorul Hristos de aceasta putere a facerii de minuni? Poate tindem sa credem, cei mai multi dintre noi, ca daca Domnul ar fi facut minuni in fiecare ceas, la fiecare pas, in fiecare cetate, pretutindeni, ar fi inteles necredinciosul iudeu din vremea Sa ca are de-a face cu Dumnezeu si nu L-ar mai fi dat la moarte!…
Mantuitorul Hristos, insa, a savarsit minunile pe care le cunoastem cu totii doar in situatiile in care se impunea sa fie infaptuite acestea. Asa, spre exemplu, a inviat pe fiica lui Iair la staruinta si credinta parintelui ei [Lc. 8, 41-56], iar pe fiul vaduvei din Nain de mila mamei care plangea nemangaiata (Lc. 7, 12-14) si, in general, savarsea minuni la solicitarea celor care sufereau sau il rugau, dar nu a abuzat niciodata de acestea. De ce oare, de vreme ce un calcul simplu — dar „ieftin” si fals — ne-ar putea determina sa credem ca minunile multe i-ar fi asigurat „succesul sigur” lui Hristos? Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni ca sa ne invete, in primul rand, pe noi, smerenia. Apoi, sa ne atraga atentia ca darurile si calitatile nu trebuie „afisate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7,6), ci pastrate cu sfintenie si discretie, asa cum isi pastreaza cineva bunurile sale cele mai de pret ca sa nu-i fie furate. Tot asa si darurile spirituale si insusirile cele frumoase, daruite noua de Dumnezeu, trebuie sa le folosim cu multa intelepciune si discretie, ca nu cumva afisandu-le sau laudandu-ne cu ele, diavolul ori lumea sa le smulga de la noi.

Dragii mei,
 
Asa trebuie sa fie si viata noastra in Hristos! Sa-i purtam permanent in inimile noastre, in rugaciune sfanta, si pe ceilalti — pentru ca Dumnezeu nu ne-a creat ca indivizi egoisti, ci pentru relatie de iubire cu El si cu aproa­pele — facandu-ne, astfel, datoria de buni crestini fata de El si fata de toti cei din jurul nostru!
Apoi, sa luam aminte ca nu suntem numai trup, ci sa dam si sufletului atentia si importanta spirituala care i se cuvin, si acestea toate intru smerenie, discretie sfanta si frica de Dumnezeu. Sa ne binecuvinteze Domnul, asadar, ca aceste adevaruri si invataturi sa le punem la inima si in practica vietii noastre, ca sa fim credinciosi adevarati, asa cum ne-a dat pilda El Insusi: intru smerenie si discretie, intru sfintenie si slujire deplina in viata aceasta si in viata de dincolo, Amin!”
 
†  Sebastian,
 Episcopul Slatinei si Romanatilor,
 Predici la Duminicile de peste an,
 Slatina, 2011

 

Predica la Buna Vestire

Evanghelia Arhanghelului Gavriil

LUCA 1:24-38

Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicand: "Ca asa mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea."Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul, i-a zis: Duhul Sfant se va pogori iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!" Si ingerul a plecat de la ea.

Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se aflan inima este prin sine legat de curatia ei.Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu - o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit in launtru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile - insufletite si neinsufletite - pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta - ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu - intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: "Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea." Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu - in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?" Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat - unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

"Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta."

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. "Harul nu intra in legea firii", spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim ca aceasta lucrare mijlocita a Duhului este "fireasca", potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

"Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta." Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: "Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu" (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: "El a spus si s-a facut!" "Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori" (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite - si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau." Ea nu spune: "Iata roaba ta, o, Arhanghele", ci spune "roaba Domnului", intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: "fie mie dupa cuvantul Domnului", ci"dupa cuvantul tau", aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.

La sfarsit, binevestitorul inaripat al "inceputului mantuirii noastre" (din troparul Praznicului Bunavestirii) zboara intr-o lume mai inalta, printre nemuritorii sai. Vestea sa cea buna nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeste - si se face. Nici un vestitor, blestemat prin indepartarea de Dumnezeu si in unire cu puterile intunecate ale lui Satan, nu a adus vreodata pe pamant vesti mai pline de bucurie, decat numai stralucitul si minunatul Arhanghel Gavriil. Care limba nu i-ar aduce slava si care inima nu ar fi plina de recunostinta?

Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul: "O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet! O, curatie care esti o mare bogatie neintinata de fiarele salbatice! O, curatie care te salasluiesti in sufletele blande si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu! O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intreaga casa cu mireasma ei!"

Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria, din care S-a nascut Soarele vesnic, nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare "Bucura-te, o, binecuvantato! Bucura-te, zorii mantuirii noastre! Bucura-te, ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii! Slava Fiului tau, Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin."

sursa: www.crestinortodox.ro

PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 LA DUMINICA ORTODOXIEI

 

Preaiubitului cler, cinului monahal si dreptmaritorilor crestini din cuprinsul Patriarhiei Romane, har, mila si pace de la Dumnezeu Tatal, iar de la noi, arhieresti binecuvantari  
Iubitii nostri fii sufletesti,
 
În prima duminica din Sfantul si Marele Post, numita Duminica Ortodoxiei, Biserica dreptmaritoare din intreaga lume rememoreaza una dintre cele mai stralucitoare biruinte din primul mileniu, si anume, victoria definitiva asupra iconoclastilor, adica a celor ce respingeau Sfintele Icoane, care au tulburat viata Bisericii si a credinciosilor ei, timp de mai bine de o suta de ani (726-843). În acea perioada zbuciumata din viata Bisericii, cinstitorii Sfintelor Icoane au avut mult de suferit: unii au fost torturati, altii exilati din familiile, casele, orasele si tarile lor, iar un mare numar de clerici, monahi si mireni si-au jertfit viata pentru a apara dreapta credinta si Sfintele Icoane.
La Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) a fost stabilita invatatura ortodoxa despre cinstirea icoanelor si a sfintilor. În secolul urmator, Biserica a proclamat cu tarie triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, astfel ca la Sinodul de la Constantinopol, din 11 martie 843, pe langa stabilirea pentru totdeauna a invataturii ca icoanele sunt reprezentari ale Mantuitorului, ale Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu sau ale altor persoane care au dus o viata sfanta, placuta lui Dumnezeu, parintii sinodali au reafirmat, sub inspiratia Duhului Sfant, intreaga invatatura de credinta a Bisericii cuprinsa in hotararile dogmatice ale celor sapte Sinoade Ecumenice. De aceea, duminica intai din Postul Sfintelor Pasti este numita Duminica Ortodoxiei.
Desi, in primele veacuri crestine, folosirea icoanelor in cultul Bisericii s-a stabilit treptat, ca raspuns la cerintele religioase si la evlavia momentului, „invatatura despre icoane a apartinut de la inceput Bisericii”i, astfel ca la momentul disputei iconoclaste „icoana isi ocupase deja locul ei in viata Bisericii”ii, fiind o parte constitutiva a vietii religioase particulare a credinciosilor si a vietii publice a Bisericii. Iata de ce, odata cu Sinodul VII Ecumenic din 787 si cu Sinodul de la Constantinopol din 843, a fost posibila, pe temeiul marturiei Sfintei Scripturi si a scrierilor unor Sfinti Parinti, lamurirea invataturii despre cinstirea sfintelor icoane, facandu-se deosebire intre cinstirea lui Dumnezeu – numita adorare sau inchinare, a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu – numita preacinstire si a sfintilor – numita simplu cinstire.
Posibilitatea reprezentarii iconografice a Domnului Hristos, a Maicii Domnului si a sfintilor, ca marturie a harului lucrator si sfintitor al lui Dumnezeu in omenitate, pentru inaltarea omului catre Dumnezeu, are temei in insasi Întruparea Cuvantului vesnic al lui Dumnezeu, fundamentul hristologic al icoanei, dupa marturia Sfantului Evanghelist Ioan care spune: „Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii,... si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci care era de la Tatal si s-a aratat noua” (I Ioan 1, 1-2), cuvant maiestrit descifrat de Sfantul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, in Liturghia sa: „Iar cand a venit plinirea vremii, ne-ai grait prin Însusi Fiul Tau Care (… ) pe pamant S-a aratat si cu oamenii a vietuit; si din Sfanta Fecioara intrupandu-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca sa ne faca asemenea chipului slavei Sale”iii.
Învatatura ortodoxa despre icoana arata ca, desi Dumnezeu nu poate fi vazut de oameni in toata stralucirea Lui dumnezeiasca, negraita, nepatrunsa si necuprinsa de firea omeneasca, totusi, din iubire fata de oameni, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut Om, luand trup si chip omenesc, ca pe noi oamenii sa ne ajute sa vedem chipul slavei dumnezeiesti. Prin urmare, lumina din icoana lui Hristos si din icoanele sfintilor ne indreapta spre lumina cea neinserata a slavei vesnice din Împaratia cerurilor. Sfintenia icoanei ne cheama la sfintirea vietii si la trairea virtutilor crestine.  
 
Dreptmaritori crestini,  
Bucuria vederii icoanei lui Hristos ne incredinteaza ca Fiul vesnic, Cel Ce este necuprins de marginile lumii, S-a lasat cuprins, dupa omenitatea Sa, pentru a fi pururea cu oamenii, aratandu-ne in icoana slava Sa: „Şi Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). Deci, El S-a smerit si S-a facut om in timp, ca pe oameni sa-i ridice in slava Sa cea vesnica.
Reamintindu-ne, la vederea icoanei, ca mantuirea este o lucrare divino-umana, rod al intalnirii harului lui Dumnezeu cu credinta, cu evlavia si cu faptele bune ale omului, avem si incredintarea ca, cinstind Sfintele Icoane, inimile noastre se incalzesc, iar mintea se lumineaza in fata iubirii lui Hristos pentru oameni, intrucat El „pentru noi oamenii, si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut om” (Simbolul credintei).
Cinstirea icoanei lui Hristos in chip duhovnicesc inseamna cinstirea Tainei Întruparii lui Hristos, Care ne cheama sa ne apropiem de El cu credinta si cu dragoste, sa ne lasam patrunsi de taina curatitoare si sfintitoare a Întruparii Sale, intrucat El S-a facut om, ca pe noi sa ne faca fii ai lui Dumnezeu, dupa har (cf. Ioan 1, 12-13).
Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului si ale sfintilor, asemenea Sfintei Liturghii, marturisesc in chip vazut despre pogorarea lui Dumnezeu catre om si despre nevointa sau efortul omului de a se ridica neincetat catre Dumnezeu. Împreuna, Sfintele Icoane descopera taina credintei si a comuniunii cu Dumnezeu, datorita prezentei harice care le lumineaza si le sfinteste, fiind mijloace de marturisire si intarire a credintei, de sporire a rugaciunii si de cultivare a sfinteniei si a frumusetii duhovnicesti. Parintele Staniloae ne arata ca prin Sfintele icoane s-a pastrat unitatea si Traditia Sfanta a Bisericii. „Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele  si cu cinstirea icoanelor, s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind, prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut Cuvatul in matca Traditiei primite de la Apostoli” – spune marele teolog romaniv.
Îndeplinindu-si misiunea sa sfanta, Biserica ne cheama neincetat prin cuvintele Mantuitorului Hristos: „Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Împaratia cea pregatita voua de la intemeierea lumii” (Matei 25, 34), pe care le adreseaza tuturor celor care, in timpul vietii lor, au ascultat Evanghelia iubirii lui Hristos, s-au impartasit de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine si au cautat Împaratia lui Dumnezeu prin lumina Sfintelor Icoane, aratand necontenit iubire milostiva si frateasca fata de toti oamenii, dar, mai ales, fata de cei flamanzi, insetati, straini, bolnavi si intemnitati (cf. Matei 25, 35-40). 
De aceea, Va indemnam, iubitii nostri frati si fii duhovnicesti ca, in Duhul Sfant, vazanduL in icoana pe Hristos Domnul Cel milostiv si iubitor de oameni, sa fim urmatori ai pildei vietii Lui; rugandu-ne in fata icoanei Preacuratei Fecioare Maria sa ne straduim sa fim buni si curati ca ea si, chemandu-i in ajutor pe sfinti, prin rugaciune si sarutarea sfintelor lor icoane, sa cautam sfintenia, asemenea lor, prin pocainta, post, rugaciune si milostenie.
 
 
Preaiubitii nostri fii duhovnicesti,  
 
Duminica Ortodoxiei este sarbatoarea credintei dreptmaritoare, prin cuvant si fapta, a tuturor credinciosilor ortodocsi din lumea intrega, a tuturor celor ce pastreaza si marturisesc invatatura de credinta a Bisericii celor sapte Sinoade Ecumenice, care sta la temelia adevaratei trairi crestine ortodoxe si a sfintei lucrari a Bisericii lui Hristos in lume.
Biserica Ortodoxa Romana, de origine apostolica, prin predica Sfantului Andrei, cel Întai chemat la apostolie, Ocrotitorul Romaniei, cultiva neincetat ravna pastrarii cu sfintenie a dreptei credinte, confirmata dintru inceput prin alese fapte de evlavie si milostenie crestina ale binecredinciosilor crestini, ale preotilor si monahilor, dintre care multi s-au ridicat la vrednicia sfinteniei, devenind prieteni ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 15).
Faptele de evlavie ale poporului nostru dreptcredincios s-au manifestat, de-a lungul timpului, fie prin zidirea de sfinte locasuri de cult parohiale si manastiresti, fie prin edificarea de asezaminte culturale, de invatamant si social-filantropice, presarate de la o margine la alta a tarii. Aceasta prezenta si lucrare a faptelor de evlavie continua si astazi cu multa ravna, ajungand pana dincolo de granitele tarii, in Europa Occidentala si in alte parti ale lumii, unde s-au stabilit multi romani ortodocsi care vietuiesc in traditia Bisericii noastre strabune.
Faptele milosteniei crestine sunt expresia concreta a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credinte din care izvorasc neincetat, si care au ca scop ajutorarea celor aflati in necazuri si suferinte, dupa cum invata Sfantul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine si intr-ajutorarea nu le dati uitarii; caci astfel de jertfe sunt bine placute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16)”.
Oricat de mari ar fi provocarile si crizele lumii in care traim, in contextul degradarii vietii spirituale, a climatului social si economic pe plan mondial, dar si in tara noastra, avem datoria sa ramanem neclintiti in dreapta credinta, si in faptele cele bune, punandu-ne nadejdea in Dumnezeu „Care ne da cu belsug toate spre indulcirea noastra” (I Tim. 6, 17). Sa ne unim in a face binele care aduce mangaiere celor in nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor in durere, ajutand pe semenii nostri, cu generozitate si dragoste crestina, asa cum ne invata Hristos, Mantuitorul lumii.
Şi in acest an, ne adresam preotilor si credinciosilor Sfintei noastre Biserici cu indemnul parintesc de a organiza colecta pentru Fondul Central Misionar, aratand, ca si pana acum, dragostea catre Dumnezeu si catre Biserica noastra. Sa contribuim in aceasta zi de praznuire a Ortodoxiei, dar si in duminica urmatoare, fiecare cu darul sau, dupa cum il indeamna inima sa, bine stiind ca: „pe cel ce da cu voie buna pe acela il iubeste Dumnezeu” (II Cor. 9, 7).
Fiti incredintati ca, asa cum am facut si in anii trecuti, fiecare banut pe care-l veti darui acum va fi chivernisit cu grija si indreptat, cum spune Sfantul Apostol Pavel, „fiecaruia dupa cum are cineva trebuinta” (Rom. 4, 35), fie in scopul ajutorarii unora dintre semenii nostri care sunt saraci, se afla in situatii limita sau sunt in suferinte cumplite, fie in scopul zidirii unor biserici si asezaminte filantropice ortodoxe, fie pentru continuarea si finalizarea diferitelor lucrari misionare si de ajutorare a fratilor nostri romani care vietuiesc in afara granitelor tarii. 
Asa cum ne-am impartasit azi la Sfanta Liturghie din cuvintele Sfantului Vasile cel Mare, pe care, impreuna cu ceilalti Sfinti Capadocieni, il comemoram si omagiem in acest an, 2009, se cuvine sa ne rugam pentru binefacatorii Sfintei noastre Biserici si ai tuturor celor aflati in nevoi si sa cerem Mantuitorului nostru Iisus Hristos: „Pomeneste, Doamne, pe cei care aduc roade si fac bine in sfintele Tale Biserici si isi aduc aminte de cei saraci. Rasplateste-le lor cu bogatele si cerestile Tale daruri (… ). Adu-Ti aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, si de tot poporul Tau si peste toti revarsa mila Ta cea bogata, implinind tuturor cererile cele spre mantuire”v. 
Avand incredintarea ca veti arata si in acest an darnicie crestina si veti raspunde cu dragoste chemarii noastre parintesti in aceasta lucrare sfanta de binefacere, va multumim pentru generozitatea aratata in anii precedenti si ne rugam Milostivului Dumnezeu „ca, avand totdeauna toata indestularea in toate, sa prisositi spre tot lucrul bun” (II Cor. 9, 8).
Îmbratisandu-va cu dragoste parinteasca, noi, membrii Sfantului Sinod, va impartasim binecuvantarea apostolica: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh, sa fie cu voi cu toti!”  (II Cor. 13, 13).  
 
SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 

"Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie ce am patimit cu ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara."

 

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lasatului sec de branza)

Evanghelia duminicii Izgonirii lui Adam din Rai: 'Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.' (Matei 6, 14-21)

Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lasatului sec de branza, este o lumina pentru sufletul nostru in toata perioada Postului Sfintelor Pasti in care intram acum. Duminica aceasta are o importanta majora, deoarece indata dupa ea incepe o perioada lunga de urcus duhovnicesc interior spre Inviere.

Evanghelia acestei zile este adanca in intelesurile ei, desi cuvintele ei sunt simple si putine. Mantuitorul Iisus Hristos ne arata ca iertarea este inceputul bun al perioadei de post. Ne iertam unii pe altii pentru ca si Dumnezeu sa ne ierte pacatele sau greselile noastre. Iertam greselile altora, pentru a fi in pace si comuniune cu toti oamenii si pentru a ne asemana cu Dumnezeu Cel Milostiv si Iertator. Prin aceasta, Evanghelia ne invata ca relatia omului cu Dumnezeu depinde de relatia lui cu semenii sai, ca omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele sau. Intrucat fiecare om este creat dupa chipul lui Dumnezeu indreptat spre umanitate, exista o legatura sfanta intre Dumnezeu si fiecare om. Modul si masura in care omul arata iubire fata de semenii sai contribuie mult la construirea, cultivarea si aprofundarea relatiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamantului. Nimeni nu poate intra in post, ca lupta duhovniceasca pentru curatirea de pacate si de luminare a sufletului, fara iertare, deoarece prin iertarea altora se cultiva smerenia omului dornic de-a trai in iubire milostiva. De aceea, la Vecernia din Duminica aceasta cerem sa fim iertati de catre toti si iertam pe toti. Iertarea aproapelui implica adesea o rastignire a propriului egoism si deschide sufletul spre o noua stare de comunicare si comuniune a omului cu Dumnezeu si cu semenii. Prin iertarea cuiva se recunoaste ca persoana respectiva este mai mult decat o fapta rea pe care a savarsit-o la un moment dat, cand a suparat pe cei din jur.

Cat priveste postul, Evanghelia ne arata ca trebuie sa postim nu in stare de tristete, ci de bucurie: 'Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.'

Deci, nu postim pentru a fi vazuti sau laudati de oameni, ci postim ca sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este daruire de sine sau ofranda de sine adusa lui Dumnezeu ca recunostinta pentru darul vietii si ca dorinta de sfintire a vietii (cf. Romani 12, 1). Postul are ca baza evlavia si iubirea fata de Dumnezeu. Postim pentru ca Il iubim pe Dumnezeu mai mult decat darurile Lui materiale pe care le consumam. Ne incredintam Lui, pentru ca El este Izvorul vietii noastre. Viata omului in trup se mentine din darurile lui Dumnezeu create pentru om: aerul, apa, lumina si roadele pamantului, in timp ce viata sufletului se hraneste din iubirea milostiva si smerita a lui Dumnezeu, prin rugaciune si prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Mantuitorul spune: 'Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie', adica El vede tainic cum omul credincios care posteste si se roaga iubeste mai mult pe Dumnezeu-Daruitorul decat darurile Sale. Postul este, asadar, o stare spirituala de jertfa sau ofranda a celui care posteste, stare cultivata in mod liber si dupa puterea fiecaruia. Postul este si semnul dorintei omului credincios de a se elibera de lacomia dupa bunuri materiale spre a se uni prin rugaciune mai intensa cu Dumnezeu Cel netrecator si nelimitat, Izvorul bucuriei vesnice. Prin urmare, postul sustine rugaciunea omului credincios care face din relatia sau legatura sa cu Dumnezeu centrul, lumina si hrana sufletului sau. Prin urmare, cine posteste si nu se roaga, acela nu aduna lumina spirituala in suflet, ci ramane doar la nivel de exercitiu biologic si psihologic, motivat igienic sau estetic. De fapt, postul nu este numai abtinere de la bucate de origine animala, ci si infranare de la orice fel de lacomie materiala si de la orice pacat (gand, cuvant sau fapta lipsite de iubire de Dumnezeu si de aproapele).

Postul este o lucrare spirituala bineplacuta lui Dumnezeu, cand se face din iubire pentru El. Insa nu trebuie sa postim ca sa fim laudati sau compatimiti si admirati, in acelasi timp, pentru asprimea si lungimea postului. In timpul Mantuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu fata posomorata sau intunecata ori isi puneau cenusa pe cap ca sa atraga atentia oamenilor ca postesc, cautau de fapt lauda de la oameni. Insa, Mantuitorul spune: 'tu cand postesti unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti'. A unge capul, in traditia ebraica, inseamna a arata ca traiesti viata ca binecuvantare si bucurie primite de la Dumnezeu. A spala fata insemna a avea o atitudine fireasca, de intalnire si comunicare cu oamenii, fata catre fata, fara a atrage atentia printr-o infatisare posomorata sau intunecata (smolita). In acest context, smoala si cenusa sugerau postul sau pocainta, dar si camuflau dorinta de-a fi observat si laudat ca fiind evlavios. Asadar, postul trebuie sa fie o lucrare interioara, intima, sufleteasca, de comuniune personala a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic si tacut, sufletul si faptele omului credincios si jertfelnic, rugator si postitor.

In Evanghelia acestei Duminici se arata, de fapt, motivatia postului. Postim pentru ca iubim pe Dumnezeu din ceruri, Daruitorul vietii vesnice, mai mult decat toate darurile materiale trecatoare, bucatele gustoase si bauturile rafinate. Astfel, postul adevarat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lacomia de cele materiale la dorinta de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugaciunea sau comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat si netrecator. Postul adevarat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pamantesti, pentru a se uni, prin rugaciune si impartasire euharistica mai deasa, cu Dumnezeu Cel Milostiv, Izvorul vietii vesnice din Imparatia cerurilor. In acest sens, Mantuitorul ne indeamna: 'Nu va adunati comori pe pamant, unde moliile si rugina le strica', adica unde lucrurile isi pierd valoarea, si 'unde furii le sapa si le fura', adica unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbator si imprevizibil.

Vedem cum, prin invatatura Sa, Mantuitorul Iisus Hristos cheama oamenii la o mutatie, adica la o ridicare a lor din planul vietii pamantesti in planul vietii ceresti sau duhovnicesti, zicand: 'Adunati-va comori in ceruri', adica sfintenie, pace si bucurie in Duhul Sfant (cf. Romani 14, 17), iar ca o concluzie, adauga: 'unde este comoara ta, acolo este si inima ta'. Cand Hristos Domnul afirma o legatura intre comoara si inima, El, de fapt, indeamna pe oameni sa iubeasca mai intai si mai mult darurile duhovnicesti ale vietii vesnice decat bunurile materiale trecatoare. E vorba aici de comori spirituale care nu se schimba, nu se devalorizeaza si nu se pierd niciodata, ci raman vesnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfant sau roadele harului din sufletul omului (cf. Galateni 5, 20-23). Aceste comori duhovnicesti trebuie adunate mai ales in perioada Postului Sfintelor Pasti, ca lumini pentru suflet sau bucurii ale inimii.

Daca inima omului se leaga excesiv de bunuri pamantesti, limitate si trecatoare, atunci ea ramane sclava a comorilor pamantesti. In schimb, o comoara cereasca, spirituala, creste mereu in valoare pe masura cresterii iubirii omului fata de Dumnezeu Cel nemarginit si netrecator. Astfel, inima sau sufletul omului se impartaseste si se imbogateste din iubirea infinita si eterna a lui Dumnezeu. Ajuns la aceasta stare, sufletul omului nu mai iubeste in mod patimas si definitiv lucrurile materiale limitate si trecatoare, ci cauta si iubeste lumina, harul si bucuria vesnica a Preasfintei Treimi cea nelimitata si netrecatoare.

Intr-un limbaj poetic sau metaforic, Parintele Ilie Cleopa de la Manastirea Sihastria de Neamt, vorbind despre comorile din ceruri, zicea ca ele se aduna in 'traista' sufletului, intrucat in aceasta lume omul este calator sau pelerin spre Patria cereasca. Dar ce adunam, de fapt, in sufletul nostru nemuritor prin post, rugaciune, priveghere, nevointa, pocainta, milostenie si impartasirea cu Sfintele Taine? Adunam harul sau prezenta iubitoare si sfintitoare a lui Dumnezeu Cel Vesnic in sufletul nostru. Adunam lumina iubirii Lui in inima noastra. Ca atare, omul duhovnicesc, rugator si postitor, luminat de harul lui Hristos, dobandeste gandire si privire duhovniceasca, foloseste cuvinte duhovnicesti si savarseste fapte duhovnicesti, prin care se aseamana cu sfintii lui Dumnezeu. Prin urmare, cata lumina a harului divin aduna omul in suflet pe pamant, atata lumina poarta sufletul sau nemuritor dincolo de mormant, adica in lumina cea neinserata a Imparatiei cerurilor. Astfel, sufletul omului credincios se va inalta si va creste in lumina iubirii lui Dumnezeu si a sfintilor Sai, fiind ajutat de lumina pe care o are deja in sufletul sau ca o arvuna a slavei Invierii lui Hristos.

De aceea, Mantuitorul spune: 'Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru' (Luca 17, 21). Cand adunam in suflet lumina din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Pasti devine un urcus spre lumina Invierii, mai intai lumina invierii sufletului din moartea pacatului si apoi lumina slavitului praznic al Pastilor. In timpul Postului Sfintelor Pasti, spune Sfantul Vasile cel Mare, slabim trupeste, dar ne intarim duhovniceste. Cu alte cuvinte, reducem hrana materiala, dar sporim hrana spirituala prin rugaciune, citire de carti sfinte, convorbiri duhovnicesti, spovedanie si impartasire mai deasa. In timpul Postului Sfintelor Pasti, Biserica intreaga practica postul randuit de Sfintii Parinti ai Bisericii, care au fost ei insisi mari postitori si intelepti pastori de suflete pe calea mantuirii. Iar aceasta postire a tuturor ortodocsilor crestini, cler si popor, este totodata o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a implinit Mantuitorul Iisus Hristos in pustie, pentru a ne arata ca nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele si cu patimile intunecate fara a dobandi mai intai lumina harului divin prin rugaciune si post.

Exista o adanca legatura spirituala intre postul Mantuitorului Iisus Hristos in pustie timp de 40 de zile, pe de o parte, si izgonirea lui Adam din Rai, pe de alta parte. Postul Sfintelor Pasti se refera in acelasi timp la greseala lui Adam celui dintai si la indreptarea ei de catre Hristos, Noul Adam. Nu intamplator, Duminica aceasta care precede inceputul Postului Sfintelor Pasti se numeste si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

De ce a fost izgonit Adam din Rai? Raspunsul este simplu: pentru trei mari greseli. Pentru ca nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adica nu s-a infranat) si nu s-a pocait dupa ce a gresit, ci a dat vina pe femeia daruita lui de Dumnezeu, iar femeia, pe sarpe. De atunci si pana astazi, omul pacatos are tendinta de a se scuza pe sine acuzand pe altii. Din acest motiv, el nu se poate mantui fara pocainta (regret sau cainta pentru pacatul savarsit si cerere de iertare).

Din postul de 40 de zile al Mantuitorului Iisus Hristos invatam sa ne infranam si sa luptam duhovniceste, pentru a birui pacatul ca mod de existenta egoista si aroganta. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, si anume lacomia dupa bunurile materiale, pofta de stapanire a lumii acesteia si iluzia slavei desarte, adica supraevaluarea de sine a omului. In concluzie, Mantuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmarii egoiste a omului care se separa de Dumnezeu, prin neascultare si uitare de El, deoarece omul se poate mantui numai prin iubire smerita fata de Dumnezeu si de aproapele.

Sfintii Parinti ai Bisericii spun ca Mantuitorul Iisus Hristos S-a lasat sa fie rastignit in ceasul al saselea din zi, adica la mijlocul zilei, cand Si-a intins mainile pe cruce in semn de smerita ascultare, ca sa mantuiasca pe Adam cel cazut, care, la mijlocul zilei, in mijlocul gradinii Raiului, si-a intins mainile spre pomul oprit, savarsind pacatul neascultarii de Dumnezeu, al lacomiei si al nepocaintei (nerecunoasterii greselii comise). Iar firea lui cea inclinata spre pacat a fost mostenita de intreg neamul omenesc.

Prin urmare, intelegem ca, mai ales in aceasta perioada a Postului Sfintelor Pasti, suntem chemati sa indreptam comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dand vina pe altii pentru pacatele noastre, nu acuzand sau judecand pe alti pacatosi, ci recunoscand si plangand propriile noastre pacate, judecandu-ne pe noi insine in Taina Pocaintei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea pacatelor. Iar aceasta iertare inseamna, de fapt, eliberarea de un trecut apasator si intunecat, pentru a trai o viata noua in bucuria si lumina prezentei lui Hristos ca arvuna a Invierii, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea noastra. Amin!

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

 

Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea Judecatii lui Hristos,
ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau (II Corinteni 5, 10)

Iubiti credinciosi,

Astazi am auzit toti cei de fata cuvintele Mintuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Înfricosata Judecata de apoi. Sa stiti ca nici un lucru de la intemeierea lumii si pina la sfirsitul veacurilor nu este mai infricosat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici ingerii nu pot sa ne spuna cu deamanuntul despre acea preainfricosata venire a Domnului, cind va judeca toate neamurile pamintului de la Adam si pina la sfirsitul lumii. Noi, fiind prea neputinciosi si nepriceputi, nu vom putea vorbi despre acea negraita spaima si infricosatoare venire a Domnului.

Dar din cele ce am auzit astazi in Sfinta Evanghelie si din cele ce arata dumnezeiasca Scriptura, precum si din invataturile Sfintilor Parinti despre Judecata zilei celei mari, vom insemna aici citeva invataturi dupa a noastra slaba pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Şi vom arata mai intii cu marturii din Sfinta Scriptura, in ce chip va veni Domnul si care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecata vor fi trimbitele cele ceresti. Acest adevar ni-l arata Mintuitorul, zicind: Şi va trimite pe ingerii Sai, cu sunet mare de trimbita (Matei 24, 31). De aceea si Sfintul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecatii de apoi "ziua trimbitei si a strigarii" (Sofonie 1, 16). Marele Apostol Pavel, despre invierea mortilor si glasul trimbitei ceresti, zice: Deodata, intr-o clipeala de ochi, la trimbita cea de apoi; caci trimbita va suna si mortii vor invia nestricaciosi. Şi in alt loc, aratind ca trimbitele vor insoti pe Domnul la Judecata, zice ca: Însusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trimbita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Corinteni 15, 52-53; I Tesaloniceni 4, 16).

Sfintul Ierarh Grigorie Teologul, aratind taria glasului si puterea acelor trimbite care vor anunta venirea Domnului, zice: "Înfricosat este glasul trimbitelor, la care se supun stihiile, care despica pietrele, care vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi si vor sfarima porti de arama si vor dezlega si vor risipi legaturile mortii".

Al doilea semn, care se va arata dupa sunarea cea cu mare strigare a trimbitelor, va fi invierea mortilor. Dar oare, fratii mei, in ce fel vor fi trupurile dreptilor si ale pacatosilor la invierea cea de apoi? Oare vor invia asa cum le punem noi in sicrie si in morminte? Nu, caci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la invierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile dreptilor, in vremea Judecatii de apoi, vor fi impodobite cu patru daruri alese: cu darul stralucirii, al usurimii, al subtiratatii si al nepatimirii. Deci fiecare trup al celor drepti, cu nemasurata raza ca soarele va straluci, dupa cum si Însusi Stapinul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Atunci dreptii vor straluci ca soarele intru Împaratia Tatalui lor (Matei 13, 43).

Prea minunata va fi atunci acea usurime si lesne miscare a trupurilor dreptilor incit sa poata umbla in fiecare parte a lumii dupa voia lor, fiindca nici o intirziere nu le va pricinui lor greutatea. Aceasta o arata si inteleptul Solomon care zice: Ca niste scintei care se lasa pe miriste asa vor fi (Întelepciunea lui Solomon 3, 7) caci scinteile cind sunt purtate de vint, pretutindeni cu mare usurinta se raspindesc. Trupurile dreptilor vor avea si subtiratate, incit cu toata lesnirea sa poata trece prin celelalte materii. Asa a trecut trupul Stapinului nostru Iisus Hristos dupa inviere, prin acea piatra mare care zacea deasupra mormintului, fara a rupe pecetile si a intrat prin usile incuiate in casa in care erau ucenicii adunati de frica iudeilor, ca un duh preasubtire care nici in ziduri nu se tine, nici in usi nu se impiedica.

Despre aceste patru daruri ale trupurilor inviate, Sfintul Apostol Pavel zice: Se seamana intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune (I Corinteni 15, 42). Iata darul nepatimirii. Se seamana intru necinste, inviaza intru slava. Iata darul stralucirii. Se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere. Iata darul usurimii. Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 43-44). Iata darul subtiratatii.

Sa aratam pe scurt si in ce fel vor fi trupurile inviate ale celor pacatosi osinditi la munca vesnica. Mare va fi deosebirea trupurilor celor pacatosi de trupurile luminate ale dreptilor si sfintilor lui Dumnezeu. Fiindca in loc de stralucire, se vor imbraca cu adinc de intuneric care va fi asemenea cu prea adincul intuneric al iadului. In loc de frumusete, trupurile pacatosilor vor avea uriciune plina de scirba. In locul usurimii trupurilor dreptilor, trupurile pacatosilor vor fi prea grele si greu de miscat, ca sa nu urmeze cu osirdie dumnezeiestile porunci. Caci singure trupurile acestea ale pacatosilor vor fi spre munca vesnica si fara sfirsit.

Iubiti credinciosi,

Ce alte semne vor urma inaintea venirii Domnului la judecata? Citim in Sfinta Evanghelie ca atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), care, dupa intelesul Sfintilor Parinti este Crucea lui Hristos pe care si-a dat duhul (Ioan 19, 30). Unii zic ca indata ce se va arata Crucea pe cer, se va insemna cu acest semn fruntea tuturor dreptilor (Apocalipsa 7, 3). Vazind semnul Sfintei Cruci pe cer, vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Dar pentru ce vor plinge la aratarea ei toate neamurile pamintului? Vor plinge atunci toate popoarele pentru ca vor cunoaste al cui este semnul Sfintei Cruci; vor plinge toti care nu au cinstit Sfinta si de viata facatoare Cruce, altarul cel preasfintit cu Singele lui Hristos si semnul venirii Lui. Ce vor zice atunci paginii, necredinciosii si sectantii care n-au cinstit Sfinta Cruce si nu s-au inchinat semnului Fiului Omului?

Dupa aratarea Sfintei Cruci pe cer, la infricosata Judecata va veni Iisus Hristos intru slava si putere, cum spune in dumnezeiasca Evanghelie: Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa (Matei 24, 30).

Iata si citeva prealuminate marturii care ne arata slava cea negraita cu care va veni Domnul la infricosata Judecata. Sfintul prooroc David, zice: Foc inaintea Lui va merge si cu vapaia va arde imprejur pe vrajmasii Lui (Psalm 49, 4). Şi iarasi: Luminat-au fulgerele Lui lumea, vazut-a si s-a cutremurat pamintul; muntii ca ceara s-au topit de fata Domnului, de fata Domnului a tot pamintul; vestit-au cerurile dreptatea Lui si au vazut toate popoarele slava Lui (Psalm 96, 4-6).

Iar marele prooroc Isaia, despre infricosata venire a Domnului, zice: Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie, ca sa dezlantuie cu fierbinteala minia Lui si certarea Lui cu vapai de foc. Domnul va judeca cu foc si cu sabie pe tot omul si multi vor fi cei care vor cadea de bataia Domnului! (Isaia 66, 15-16). Iar linga infricosatul scaun cel de vapaie al Domnului va sta Preasfinta si Preacurata Nascatoare de Dumnezeu de-a dreapta tronului Preavesnicului Împarat, dupa cum este scris: De fata a stat imparateasa de-a dreapta Ta... (Psalm 44, 11).

Înaintea Domnului vor merge arhanghelii cei mai intii statatori, iar dupa acestia stapiniile, incepatoriile si inaintea lor Arhanghelul Mihail, incins cu sabie de vapaie si stralucind ca un fulger si ca un mai mare ostas al marelui Împarat. Apoi vor urma Apostolii, mucenicii, ierarhii si multimea cea fara de numar a Îngerilor si Sfintilor, cu sabii cu doua taisuri in miinile lor, ca sa razbune pe neamuri si sa pedepseasca pe popoare (Psalm 149, 6-7). Oare cine va putea sa stea atunci inaintea Judecatorului Celui Preainfricosator si nemitarnic?! Acestea le-a cugetat si Proorocul Isaia, care zice: Intrati in crapaturile stincilor si va ascundeti in pulbere de la infricosata fata a Domnului si de la stralucirea slavei Lui (Isaia 2, 10).

Sfintul Evanghelist Matei spune urmatoarele despre venirea Domnului: Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si cu slava multa. Şi iarasi zice: Cind va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale (Matei 24, 30; 25, 31). Sfintul Evanghelist Luca, de asemenea Îl arata venind pe nori cu putere si cu slava multa (Luca 21, 27).

Dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel, Judecata de apoi se va face in vazduh, deasupra vaii lui Iosafat, unde vor fi adunate toate neamurile si limbile, de la primul Adam pina la ultimul om. Apoi ii va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stinga (Matei 25, 32-33). Dupa aceasta vesnica despartire a celor buni de cei rai, va incepe judecata cea mare.

Dar cine ne va piri atunci in fata Dreptului judecator? Însasi faptele noastre rele pe care le-am facut si nu ne-am pocait. Apoi ne vor osindi duhovicii, carora nu ne-am spovedit de toate pacatele, nici am facut canon pentru ele. Apoi ne vor osindi ingerii care ne-au fost pazitori de la botez, pe care nu i-am ascultat. Ne vor osindi si ingerii care au scris toate faptele noastre din copilarie. Dar cel mai mare piris care ne va piri si ne va cere pedeapsa si osinda vesnica de la Dumnezeu in ziua cea mare a Judecatii de apoi, va fi diavolul pe care noi acum il ascultam si facem voile lui si nu ne pocaim in fiecare zi de cele ce facem.

Vai de noi! Ce vom face atunci daca ne va gasi moartea si judecata nespovediti si nepocaiti? Ce ne va folosi atunci viata aceasta amagitoare si trecatoare in care acum ne desfatam? Ca ne legam cu inima de ea si de grijile veacului de acum, incit uitam de moartea care vine si de osinda cea vesnica care ne asteapta in ziua cea mare a Judecatii de apoi. Vedeti, fratii mei, cum toti murim si nimeni din oameni nu ramine pe acest pamint, oricine ar fi el. Vedeti ca cel ce moare, de fata fiind noi, i se leaga limba, i se schimba ochii, ii tace gura, i se opreste graiul, cind vede pe dumnezeiestii ingeri cum cheama sufletul din trup! Atunci macar imparat de ar fi, macar sluga, macar stapinitor a toata lumea, tot se cutremura, se tulbura, se inspaiminteaza, vazind puteri infricosate, vazind chipuri straine, vazind fete aspre si posomorite, vazind rinduielile ingeresti pe care niciodata nu le-a mai vazut.

Atunci luind ingerii sufletul prin vazduh, il duc la judecata, intru care stau incepatoriile, stapiniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pirisii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, si luatorii de seama si ingerii in vazduh intimpinindu-l, cer seama si il socotesc si ii aduc inainte pacatele lui si zapisele lui cele din tinerete, cele din batrinete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin lucru, cele prin ginduri si cele prin aduceri aminte. Multa este frica acolo, mare este cutremurul ticalosului suflet a-tunci, care patimeste de la multimea milioanelor de diavoli.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia Duminicii de azi este cea mai infricosatoare din tot cursul anului, pentru ca ne vorbeste despre sfirsitul lumii care este tot mai apropiat si de marea Judecata de apoi a tuturor oamenilor si a ingerilor rai. Aceasta este a treia si ultima Duminica pregatitoare pentru Sfintul si marele Post, pentru ca ne aduce aminte de sfirsitul veacurilor, de Judecata, de osinda vesnica a pacatosilor si de rasplatirea dreptilor in Împaratia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfintului Post, se va impaca cu aproapele sau, se va ruga mai mult, se va spovedi cu cainta de pacatele sale si va primi cu mare evlavie Trupul si Singele Domnului nostru Iisus Hristos. Iata folosul acestei Duminici.

Se cuvine sa ne amintim ca la Judecata de apoi, Dreptul Judecator va spune celor de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvintatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii, caci flamind am fost si Mi-ati dat sa maninc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine... Adevarat zic voua, intrucit ati facut unuia dintr-acestia ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut (Matei 25, 34-40).

Vedeti, fratii mei, cita putere are la Dumnezeu milostenia si iubirea aproapelui? Vedeti ca milostenia se lauda asupra judecatii? Vedeti ca cine face milostenie la saracii suferinzi, atit materiala pentru trup, cit si spirituala pentru suflet, acela se mintuieste cel mai usor? Vedeti ca mai mare decit toate faptele bune este dragostea si fiica ei milostenia? De aceea va indemn ca pe aceasta s-o iubiti, pe aceasta s-o lucrati mai mult decit pe toate celelalte, mai ales in sfintele posturi, si veti avea rasplata vesnica in ceruri.

Auziti ce zice Dreptul Judecator si celor zgirciti si rai de la stinga Sa, care nu fac milostenie in viata: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si ingerilor lui, caci flamind am fost si nu Mi-ati dat sa maninc... (Matei 25, 41-45). Vedeti ce mare este pacatul lacomiei si al neiubirii de oameni.

Sa ne fereasca Dumnezeu de acest cumplit pacat. Iar noi sa incepem Sfintul Post chiar de astazi, lasind sec de carne. Apoi sa ne impacam cu toti ai nostri, sa postim, sa ne rugam si sa facem milostenie si orice fapta buna, dupa putere.

De vom face asa, vom trece Postul Mare cu mult folos, vom ajunge cu bine la Învierea Domnului, iar la Judecata de apoi vom auzi pe Hristos zicindu-ne cu dulce glas: Veniti, binecuvintatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita pentru voi de la intemeierea lumii. Amin.

Duminica a 34-a dupa Rusalii este cunoscuta in Biserica noastra ca Duminca Fiului Risipitor.

"Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a impartit averea. Şi nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Şi dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. Şi ducandu-se, s-a alipit el de unul dintre locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Şi dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea
ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii tai. Şi, sculandu-se, a venit la tatal sau. Şi, inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Şi i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Şi a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si
incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Şi au inceput sa se veseleasca. Iar fiul cel mare era la tarina. Şi cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Şi, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamaa acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit si tatal tau a junghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos. Şi el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga. Însa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu am calcat porunca ta. Şi mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat".

Un fiu neascultator care pleaca cu averea ce i se cuvenea petrece in desfranare, dar la un moment dat se regasește și vine cu caința acasa. Aceasta duminica poate sa se numeasca foarte bine și a Tatalui milostiv. Spre sfarșitul textului Evangheliei apare și fiul cel mare, care nu iese niciodata din cuvantul Tatalui, dar care din invidie nu va intra in bucuria familiei.
De ce fiul cel tanar este mai simpatizat?
Pentru ca, in ciuda vieții sale depravate ”iși vine in sine”, iși da seama ca a greșit și se intoarce spașit la tatal sau zicindu-i: ”Tata, am greșit la cer și inaintea ta și nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argații tai.” E pregatit sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit acasa. Tatal care nu a incetat o clipa sa-l aștepte, l-a iertat, l-a imbrațișat și i-a redat ceea ce pierduse: haina lunga și aleasa, incalțaminte in picioare, inel pe deget și taie și vițelul cel gras.
În acest timp fiul cel mare, ”drept”, care nu ieșise din cuvantul tatalui, devine rautacios și greșește, poate pentru prima data, dar e o cadere in care i se descopera sufletul:
- ii reproșeaza tatalui: ”mie nu mi-ai dat vreodata un miel sau un ied sa ma veselesc cu prietenii mei…”
- judeca pe fratele sau: ”dar cand a venit acest fiu al tau (nu fratele lui), care ți-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vițelul cel ingrașat…”
-nu are putere sa se bucure impreuna cu tatal și mai ales cu fratele sau…
- s-a maniat și a ramas afara… Iubiți credincioși,
Cu adevarat spune Domnul Iisus Hristos ca ”vameșii și desfranatele pot sa mearga inaintea noastra in imparația Lui Dumnezeu”(Mt. 21,31), iar noi, cei ”drepți”, care ramanem duminica de duminica cu Tatal in biserica, sa ne asemanam fiului cel mare. Dreptatea sa aiba mereu strecurata o picatura de iubire. Sa stim sa ne bucuram de sufletele caite și reintoarse in Biserica, caci și prin ele se zidește Trupul tainic al lui Hristos, al carui cap El insuși este.

Pr. Stelian Ionașcu

 

Predica la Duminica a XXXIV-a dupa Rusalii
( a Fiului Risipitor )
Despre adevarata pocainta si despre milostivirea lui Dumnezeu

În Sfinta Scriptura Dumnezeu se numeste "Tata al milostivirii" (II Corinteni 1, 3), pentru ca pururea Se milostiveste fata de cei pacatosi care se intorc din toata inima catre El prin adevarata pocainta. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cind te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mintui si vei cunoaste unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelasi prooroc, zice Dumnezeu: Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre inaintea ochilor Mei parasiti-va de rautatile voastre. Şi de vor fi pacatele voastre ca mohoriciunea, ca zapada le voi albi; si de vor fi ca roseala, ca lina le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevar s-a petrecut si cu fiul risipitor din Sfinta Evanghelie care s-a citit astazi. El mai intii si-a venit intru sine, a suspinat dupa fericirea ce o avusese cind era in casa tatalui sau, apoi a zis: Citi argati ai tatalui meu sunt indestulati de piine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cind si-a venit intru sine, adica a inceput a-si cunoaste greutatea pacatelor sale. Fara aceasta simtire si trezire nimeni dintre pacatosi nu va putea sa se intoarca din toata inima catre Preabunul Dumnezeu.

Care era foamea fiului risipitor care a zis: "iar eu pier aici de foame?" Oare la hrana cea trupeasca se gindea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfintul Prooroc Isaia: Iata, cei ce slujesc Mie vor minca, iar voi veti flaminzi. Iata, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veti inseta. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi va veti va veti rusina. Iata, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veti intrista. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veti striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).

Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El si-a adus aminte de vremea cind petrecea in casa tatalui sau si de hrana si desfatarea duhovniceasca ce o avea linga el. Ajungind pazitor de porci in tara straina, departe de Dumnezeu, foamea sufletului sau dupa dreptate l-a facut sa zica: Citi argati ai tatalui meu sunt indestulati de piine, iar eu pier aici de foame!

Care a fost hrana lui cita vreme era la casa parinteasca? Aceasta hrana duhovniceasca pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, infrinarea, curatia si toate celelalte virtuti care cu adevarat sunt hrana a sufletului. Mintuitorul in vorbirea Lui cu samarineanca la fintina din Sichem a hranit-o prin darul Sau, cistigindu-i sufletul. De aceea cind Apostolii Îl rugau sa manince, El le-a zis: Eu am de mincat o mincare pe care voi nu o stiti (Ioan 4, 32). Mincarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savirsesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Caci oricine face o fapta buna pentru sufletul sau, sau pentru mintuirea aproapelui sau, cu adevarat isi hraneste sufletul sau cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscindu-si starea lui vrednica de plins si gindind sa se intoarca la Parintele sau cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatalui sau. De aceea cind a venit catre tatal sau, a zis: Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 19).

Trei sunt starile celor ce se mintuiesc. Starea celor dintii este a fiilor, adica a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toata inima lor si cu toata puterea vointei lor se sirguiesc sa faca poruncile Lui. Despre acestia spune dumnezeiasca Scriptura: Cit am iubit Legea Ta, Doamne, ea toata ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).

A doua ceata este a argatilor, care, cautind plata, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobindi fericirea cea vesnica a Împaratiei Sale. Despre acestia scrie: Plecat-am inima mea ca sa faca indreptarile Tale in veac pentru rasplatire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adica a celor care, temindu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru calcarea poruncilor Lui se silesc a pazi toate poruncile Lui dupa marturia care zice: Strapunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).

Deci, fiul risipitor, gindindu-se ca si argatii, adica cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru rasplatire primesc daruri duhovnicesti si se impartasesc de ele, a cerut Tatalui sau sa fie primit in casa parinteasca macar ca un argat. Aceasta intoarcere a lui din toata inima catre parintele sau, si smerenia cea mare sa fie primit ca un argat de Tatal sau, i-a fost pricina de mare folos, caci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevarat fiu al sau care se intoarce cu toata inima catre El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ca, inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergind, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat (Luca 15, 20).

Iubiti credinciosi,

Dar ce intelegem prin acest cuvint: "Înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau"? Aceasta ne arata ca Preabunul si Atotstiutorul Dumnezeu, mai inainte de a striga omul pacatos "gresit-am", cunoaste hotarirea lui cea din inima de a se intoarce catre El. De aceea l-a primit cu atita bucurie si nu i-a mai pomenit greutatea pacatelor lui cu care l-a suparat. I-a dat haina cea dintii, adica nepatimirea cu care a fost imbracat cind era linga tatal sau. Şi inel i-a pus pe mina lui, semnul legaturii celei dintii cind petrecea in viata curata si neprihanita, mai inainte de a se desparti de tatal sau. Iar dupa ce i-a dat lui haina cea dintii si inel si incaltaminte in picioarele lui, adica vointa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati sa mincam si sa ne veselim; caci fiul meu acesta, pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat (Luca 15, 23-24).

O, bunatatea si dragostea cea parinteasca a Preabunului nostru Dumnezeu! Cit este de negraita Mila Lui si cit de nenumarate sunt indurarile Lui asupra celor ce se intorc catre El cu toata inima lor! Cu cita parinteasca iubire primeste El pe fiii Lui cei pierduti prin pacat, care se intorc cu mare cainta si umilinta catre El si cita bucurie se face in cer cind un pacatos se intoarce la pocainta!

Mare si nemarginita este milostivirea lui Dumnezeu fata de cei pacatosi care se intorc catre El din toata inima si cu toata smerenia si hotarirea de a-si indrepta viata!

În pilda Fiului Risipitor vedem ca el nu facuse fapte de pocainta, adica inca nu-si facuse canonul pacatelor sale cu care a suparat pe parintele sau. Ci numai venindu-si in sine si cunoscindu-si starea jalnica in care ajunsese prin departarea de parintele sau a atras asupra sa mila si indurarea Parintelui sau care cu atita bucurie si cu praznuire l-a primit. Cu adevarat, fratii mei, smerenia si pocainta iarta multe pacate si fara alte fapte bune. Ce fapte bune putea sa faca tilharul rastignit alaturi de Hristos cind miinile si picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inima i-a fost deajuns: Pomeneste-ma, Doamne, cind vei veni intru Împaratia Ta (Luca 23, 42). Iar Mintuitorul indata i-a raspuns: Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43).

Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite. Bine a zis si Sfintul Efrem Sirul: "Pocainta, fara jertfe si fara cheltuieli, poate sa impace si sa milostiveasca pe Dumnezeu. Pocainta a oprit jertfa singeroasa, aducind jertfa constiintei. Ea nu cauta ied, ci marturisire. Nu cere oaie pentru jertfa, ci marturisire din constiinta. Nu ai turturea de jertfa tu cel ce ai pacatuit? Suspina si Dumnezeu, mai presus de turturea, iti socoteste tie aceasta. Nu ai pasare? Lacrimeaza si, in loc de jertfa, ti se va socoti tie. Nu ai porumbel? Vesteste-ti pacatele tale lui Dumnezeu si-ti vor fi tie ardere de tot. Daca te vei ruga, ca pe un vitel de jertfa va primi Dumnezeu rugaciunea ta. O, cit de mare este pocainta! O, cit de minunate sunt lucrurile cele dintru dinsa! Ca una fiind, pe toate le poate". "O, darul Evangheliei, ca pe toata Legea a indreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot in Biserica; caci are constiinta care jertfeste pentru dinsul. Din inima se roaga si milostiveste pe Dumnezeu pentru sine".

Iubiti credinciosi,

Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminica a Triodului, care ne pregateste duhovniceste pentru inceperea si trecerea cu folos a Sfintului si marelui Post al Pastelui. Evanghelia ce s-a citit astazi este foarte frumoasa si ziditoare de suflet. Parintele care avea doi fii este Tatal nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizeaza pe crestinii buni si ascultatori de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe crestinii rai si neascultatori, asemenea lui.

Din ceata crestinilor ascultatori fac parte toti fii Bisericii lui Hristos care implinesc cu sfintenie poruncile Lui. Acestia merg regulat la slujbele Bisericii, se roaga ziua si noaptea, asculta de Dumnezeu si de pastorii rinduiti, nasc si cresc copii in frica Domnului, se spovedesc si se impartasesc cu Sfintele Taine regulat, duc viata smerita si fac milostenie la cei saraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvintare si cu rugaciune. De aceea Dumnezeu le ajuta in toate.

Nu asa insa se intimpla cu crestinii neascultatori si robiti de pacate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre acestia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserica, cei ce-si ucid copiii, betivii, hulitorii de Dumnezeu care injura de cele sfinte, desfrinatii, lacomii, zgircitii, si mai ales mindrii, in frunte cu sectele, ca ce sunt sectantii, decit crestini razvratiti, mindri si neascultatori care nu vor sa asculte de Biserica intemeiata de Hristos, ci isi fac legi si dogme, dupa mintea lor, asemenea fiului mai tinar din Evanghelie. Toti acestia sunt cazuti din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserica, de Sfinti si se cearta pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explica dupa voia lor. Dar cine cade din ascultare si din Biserica, acela cade si din Dumnezeu.

Ce cumplit este pacatul neascultarii! Ce greu este sa traiesti dupa mintea ta, sa nu asculti de nimeni, sa te departezi de Dumnezeu, de credinta, de rugaciune, de Biserica, de preot, si de parintii care te-au nascut. Asa a facut tinarul din Evanghelie: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere... si s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfrinari (Luca 15, 12-13).

Neascultarea este fiica mindriei. De aceea cel mindru si neascultator este lasat de Dumnezeu sa cada in pacate grele, ca sa se smereasca si sa se intoarca la pocainta. Cel dintii pacat in care cad mindrii si neascultatorii este desfrinarea, o patima grea, urita, rusinoasa. Dar daca omul cazut se caieste, il mustra constiinta si vrea sa se intoarca, Tatal nostru cel ceresc nu-l lasa, ci ii intinde mina, il asteapta, ii iese inainte, il saruta cu lacrimi de bucurie si il iarta. Asa a facut Tatal ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a iesit inainte, l-a sarutat, i-a iertat pacatele, i-a dat inel si haina si a ospatat cu el.

Vedeti bunatatea si mila lui Dumnezeu? Vedeti roadele caintei celui ce se intoarce la Hristos? Vedeti ca toti pacatosii au pocainta si iertare? Vedeti ca si pe noi ne asteapta Domnul la pocainta in usa bisericii? Numai sa ne para rau de cele facute, sa ne spovedim cu cainta, sa parasim pacatele si sa zicem ca fiul desfrinat: Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 18-19). Daca ar zice aceste cuvinte din inima, betivii, desfrinatii si crestinii robiti de pacate din zilele noastre, pe toti i-ar primi, i-ar saruta si i-ar ierta Dumnezeu! Însa putini sunt din crestinii nostri care se tem cu adevarat de Dumnezeu, care se intorc din nou la biserica, la pocainta si alearga la preoti sa-si marturiseasca pacatele.

Pocainta fiului risipitor sa ne fie pilda, indreptare si indemn pentru toti, iar neascultarea si caderea lui in desfriu sa ne aduca aminte de marea primejdie ce ameninta pe copiii loviti de necredinta si desfriu. Ne uitam citi parinti si cite mame vin plingind la biserica si manastiri pentru copiii lor. Toti ne spun acelasi lucru: Nu ne mai asculta copiii; se duc la tot felul de distractii rele, la filme cu ucideri si filme cu desfrinare; nu mai vor sa invete, sa mearga la biserica si la spovedanie, nu vor sa se mai roage lui Dumnezeu si sunt nervosi. S-au imprietenit cu copii rai; traiesc in desfriu cu fete rele ca si ei, fumeaza si se imbata, ce sa facem cu ei? Cum sa-i scapam de desfriu si sa-i intoarcem la credinta, la biserica, la o viata crestineasca normala?

Iata marea problema a copiilor nostri. Iata durerea de astazi a multor parinti. Iata ca s-au inmultit in lume si in familiile noastre fiii risipitori, neascultatori si desfrinati, ca cel din Sfinta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, dupa ce au cazut in toate pacatele? Ce trebuie sa raspundem acestor parinti care vin plingind la noi?

Raspunsul este unul: sa-i ajutam pe copiii nostri mai intii sa nu cada in pacatele cele grele care sunt: necredinta, neascultarea si desfrinarea. Iar daca au cazut ca fiul risipitor din Evanghelie, sa-i ajutam sa se ridice din prapastia necredintei si a desfriului. Cum? Mai intii sa-i ducem la un duhovnic bun sa-si marturiseasca pacatele. Apoi sa-i indemnam din nou la biserica, la o viata sociala normala, si sa-i deprindem sa se roage si sa citeasca carti sfinte. Numai sa luati aminte ca nu cumva chiar parintii, tata si mama, sa fie aceia care isi smintesc copiii si-i imping la tot felul de pacate prin exemplul rau pe care il vad in casa.

Avem, insa, multe familii bune, model, prin satele si orasele noastre. Avem inca multe mame crestine devotate care isi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, manastiri si preoti buni peste tot in tara. Numai sa-i cautam, sa ne spovedim regulat, sa le urmam sfatul. De aceea sa nu deznadajduiasca nimeni.

Sa ne intoarcem la Tatal ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne asteapta in pragul bisericilor. Sa venim cit avem vreme, ca ne asteapta si ne cheama. Şi cazind inaintea Lui, sa zicem cu cainta si lacrimi: "Iata, am gresit la cer si inaintea Ta. Am ratacit pe caile pacatului. Ne-am departat de Tine si de biserica Ta. Am cazut in cumplite faradelegi. Acum ne caim, ne pare rau, ne temem de vesnica osinda care ne asteapta, ca nu mai suntem vrednici sa ne numim fiii tai. Ci primeste-ne inapoi ca pe cei mai de pe urma robi ai Tai!" Amin.

PC Pr. Cleopa